Pe aceeași temă
Retragerea trupelor americane din Irak, completată la 18 decembrie 2011, reprezintă nu numai sfârşitul aparent al unui război declanşat acum 8 ani şi jumătate de „coaliţia“ condusă de SUA, dar şi o concluzie dezolantă a unui conflict armat soldat cu peste 130.000 de victime, două milioane de refugiaţi, resentimente antiamericane persistente şi consecinţe defavorabile de lungă durată.
Invazia Irakului în 2003 a fost „oficial“ justificată în baza unor pretexte neverosimile. Contrar argumentelor oferite de invadatori, Saddam Hussein nu a fost implicat în atacurile teroriste de la New York şi Washington din septembrie 2001, nu a cooperat cu Al Qaeda şi nu poseda arme nucleare sau biologice. De fapt, Saddam nu reprezenta niciun pericol pentru Statele Unite. „Neoficial“, invazia şi ocuparea militară a Irakului, promovate intens de neoconservatorii din anturajul fostului preşedinte american George Bush, trebuia să reafirme supremaţia globală a Americii. Din nefericire, rezultatul final a revelat limitele puterii americane de a-şi impune intenţiile prin forţă şi a prejudiciat statura morală a Statelor Unite.
După implozia Uniunii Sovietice, America rămăsese singura supraputere globală. Liderii de la Washington, ca şi mulţi reputaţi comentatori, pretindeau că prăbuşirea comunismului a demonstrat definitiv superioritatea democraţiei liberale ca organizare a societăţii, că extinderea democraţiei sub oblăduirea hegemonului american va crea condiţii extrem de favorabile pentru instaurarea prosperităţii şi că progresul în domeniul tehnicii militare, în combinaţie cu puterea economică proprie vor asigura permanent supremaţia militară a Statelor Unite.
Atacurile teroriste din septembrie 2001 au şocat societatea americană şi au oferit un prilej pentru Bush să declare un „război antiterorist“ prin care să demonstreze categoric capabilitatea SUA de a domina arena internaţională, de a-şi impune dezideratele în străinătate şi de a fi dispuse să utilizeze forţa militară în acest scop. În martie 2003, armata americană, cu participarea secundară a unor aliaţi „voluntari“, a invadat Irakul cu intenţia de a-l elimina pe dictatorul Saddam şi de a impune prin forţă formarea unui stat arab democrat, care, fiind recunoscător pentru eliberare, ar rămâne aliat cu SUA şi ar deveni un exemplu irezistibil pentru celelalte state arabe.
Victoria iniţială a invaziei a fost fulgerătoare. Bagdadul a căzut în mai puţin de trei săptămâni. În aprilie 2003, Bush a declarat triumfal că „misiunea a fost îndeplinită“. Neinspiraţi, ocupanţii au demolat structurile guvernamentale, au demis armata şi au desfiinţat instituţiile sociale şi educaţionale din Irak. În următorii 8 ani, Irakul a fost devastat de haos, insurgenţă colerică împotriva ocupanţilor şi război civil interetnic. În condiţii de teamă, incertitudine şi violenţă, irakienii au adoptat loialitatea tradiţională faţă de etnie, sectă religioasă şi trib. Ca să supravieţuiască, şiiţi au fugit din zonele ocupate de suniţi şi viceversa. Kurzii s-au retras într-un ministat semiautonom în nordul ţării.
140.000 de militari americani nu au reuşit să prevină conflictul violent dintre facţiunile irakiene sau să domolească insurgenţa împotriva ocupanţilor. După 4 ani de război, exasperat de eşecul democratizării Irakului, în ianuarie 2007, Bush a ordonat desfăşurarea în Irak a unui contingent adiţional de 30.000 de soldaţi americani. În cele din urmă, sleiţi de război, atrocităţi şi umilinţe, irakienii au mers la alegeri şi au acceptat aparent formarea unui guvern dominat de şiiţi, cu participarea unor reprezentanţi suniţi şi kurzi. În 2006, când violenţa era aprigă, americanii aveau 239.000 de soldaţi şi 135.000 de mercenari care, împreună, ocupau mai mult de 500 de baze militare distibuite în toată ţara.
Aşa cum promisese preşedintele Barack Obama în campania electorală din 2008, militarii americani au părăsit Irakul. Bazele militare americane, închisorile şi şoselele au fost transferate armatei naţionale irakiane. Plecarea a fost îndeplinită „în secret“, pe motive de securitate. Evacuarea militarilor a fost programată să coincidă cu o perioadă de o lună, numită Muharram, în care religia mahomedană nu permite festivităţi. Sărbătorirea terminării ocupaţiei în Irak a fost programată pentru începutul lui 2012.
Statele Unite vor continua să menţină o oarecare prezenţă în Irak: 1.700 de diplomaţi, ocupând cea mai mare ambasadă americană din lume la Bagdad, 5.000 de militari mercenari care vor asigura securitatea „rămaşilor“, 4.500 de „contractori“ cu diferite funcţii, instructori militari şi mai mulţi experţi în diferite domenii.
Conform datelor publicate de Ministerul Apărării al SUA, 4.500 de soldaţi americani şi-au pierdut viaţa în Irak. Peste 30.000 au fost răniţi. În total, 1,5 milioane de americani au participat la războiul din Irak. Controversat de la început, războiul a costat America o mie de miliarde de dolari. O bază de date independentă din Irak a estimat că cel puţin 150.000 de irakieni au fost ucişi între martie 2003 şi octombrie 2010, 4 din 5 fiind civili. Milioane de irakieni au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele. Aprovizionarea cu apă şi electricitate sunt încă zilnic întrerupte.
La data de 13 decembrie 2011, la ceremonia discretă pentru încheierea oficială a prezenţei militare americane din Irak, două scaune cu etichete erau rezervate pentru preşedintele irakian Jalal Talabani şi primul ministru Nouri Al-Maliki, cu speranţa că ei vor exprima public o oarecare recunoştinţă pentru sacrificiile americane în Irak. Evitând ocazia, cei doi lideri nu s-au prezentat. Ceea ce reflectă limitele realizărilor războiului numit „Eliberarea Irakului“.
Nimeni nu pretinde că Irakul a devenit un aliat strategic al Statelor Unite. Premierul Al-Maliki este mai apropiat de Teheran decât de Washington. Şi totuşi, fiind naţionalist, nu este marioneta nimănui. Până acum, Maliki a semnalat că nu va sprijini politica americană de izolare a Iranului pentru ambiţiile sale nucleare, nu va avea o atitudine amicală faţă de statul Israel şi nu va fi alături de statele care încearcă să-l detroneze pe Bashar al-Assad în Siria. Simţindu-se forţat de parlament, de opinia publică şi de presiunile iraniene, Maliki a refuzat să acorde imunitate judiciară militarilor străini. Ceea ce a forţat retragerea completă a combatanţilor militari americani din Irak la finele anului 2011, aşa cum se stabilise în trecut în negocierile cu fostul preşedinte Bush.
Persecuţiile şi abuzurile asupra prizonierilor irakieni la Abu Ghraib, masacrele de la Haditha, Fallujah şi Balad, ca şi inabilitatea forţelor militare americane de a-i „supune“ pe irakieni au diminuat influenţa Statelor Unite în regiune. Celelalte state arabe nu au fost tentate să adopte modelul irakian de „democratizare“ forţată. Revoluţiile arabe din 2011 şi alungarea unor dictatori huliţi care beneficiau de susţinerea Washingtonului au demonstrat că abilitatea autorităţilor americane de a convinge aliaţii şi de a intimida adversarii a scăzut după invazia din Irak.
Părăsit de trupele coaliţiei, Irakul este fragil, covârşit de suspiciuni şi zbuciumat de conflicte politice. Ostilităţile interetnice tradiţionale din Irak ar putea redeveni violente. Miliţiile au rămas puternic înarmate. Divergenţele tradiţionale dintre şiiţi, suniţi şi kurzi sunt nerezolvate. Legi care să acopere distribuirea surselor energetice încă nu au fost adoptate. În loc să promoveze inclusivitate, Maliki a luat măsuri drastice de a concentra puterea în mâinile sale.
Guvernul „inclusiv“ de la Bagdad a început să se destrame. În aceeaşi zi în care ultimii militari americani părăseau ţara, blocul Irakiya, susţinut de suniţi, a anunţat că nu mai participă la deliberările parlamentare şi că părăseşte guvernul de coaliţie deoarece nu i se permite să contribuie la procesul politic şi deoarece premierul Maliki, insistând să controleze personal serviciile de securitate şi ministerele de Interne şi de Apărare, „este un dictator“.
Autorităţile au emis un mandat de arestare pentru vicepreşedintele sunit Tariq al-Hasimi, acuzat de terorism. Trei bodygarzi ai lui Hasimi au depus mărturie că el ar fi ordonat atentate şi asasinări vizând oficiali şi ofiţeri de securitate şiiţi. Deşi Hasimi a insistat că nu este vinovat, el s-a deplasat urgent în Kurdistan ca să se consulte cu vicepreşedintele şiit Khudhair al-Khuzaee şi preşedintele irakian Jalal Talabani. Preşedintele Kurdistanului, Massoud Barzani, a declarat că nu îl va preda pe Hasimi autorităţilor de la Bagdad deoarece Hasimi este oaspetele lui. Un alt vicepremier sunit, Saleh al-Mutlah, vizat de Maliki pentru demitere, l-a însoţit pe Hasimi în nord. Sute de foşti membrii ai partidului Baathist au fost arestaţi în ultimele săptămâni. Forţe de securitate controlate de Maliki au fost plasate în jurul caselor liderilor suniţi din capitală.
Rapiditatea cu care liderii facţiunilor din Irak au acutizat divergenţele dintre ei a creat o activitate diplomatică frenetică la Casa Albă, la Departamentul de Stat şi la Pentagon. Încercând să dezamorseze criza, oficialii americani au pus presiuni asupra lui Maliki să renunţe la tendinţele autoritare, să accepte împărţirea puterii şi să arate toleranţă faţă de oponenţi. A devenit clar că, fără prezenţa „pacificatoare“ a armatei americane, politica din Irak va fi determinată de spaimă, incertitudini şi tendinţe separatiste. Deşi a avut alegeri, Irakul „postbelic“ este departe de a fi o democraţie funcţională. //
