Efrain Rios Montt, condamnat pentru genocidul din Guatemala

Efrain Rios Montt, general de armată care a condus un guvern de doar 17 luni, a fost acuzat de genocid  în 2012, după ce imunitatea sa a încetat.

La 10 mai 2013, după mai puţin de două luni de la începerea procesului (19 martie), generalul Efrain Rios Montt, care a guvernat Guatemala între 1982 şi 1983, a fost condamnat la 80 de ani de închisoare pentru ge­nocidul pe care l-a coordonat împotriva populaţiei Ixil, par­te a comunităţii Maya (care reprezintă 40% din populaţia ţării). Dar Curtea Cons­ti­tu­țio­nală a anulat condamnarea, iar procesul se va relua.

Procesul, extrem de me­dia­ti­zat, poate fi încă urmărit şi on­­line pe pagina dedicată aces­tuia de către Open So­cie­ty Foun­dation¹. Victimele au venit să depună mărturie, evocând torturile şi atrocităţile la ca­re ele sau cei apropiaţi lor au fost supuşi, uneori la adă­postul anonimităţii, purtând pe cap înfăşurat un fular din pânzele colorate caracteristice co­munităţii indigene din Guatemala.

Astfel, data condamnării va rămâne cu si­gu­ran­ţă în istoria justiţiei internaţionale a cri­me­lor contra umanităţii şi a celor care au con­dus la genocid prin decizia curţii din Gua­te­mala. Efrain Rios Montt, general de armată ca­re a condus un guvern de doar 17 luni (dar printre cele mai represive din lunga serie de guverne au­to­ritare care au dominat ţara, du­pă lovitura de stat sus­ţi­nu­tă de SUA, în 1954, îm­po­triva preşedintelui ales Jacobo Ar­benz), a fost acuzat în 2012, după ce imunitatea sa a în­cetat, ca urmare a terminării mandatului de membru al Congresului².

Decizia curţii nefiind finală, a putut fi anulată pe 21 mai de Curtea Cons­ti­tuţională din Guatemala invocându-se vicii de procedură şi a făcut ca procesul să revină la data de 19 aprilie. Acesta este doar un alt exemplu al paradoxului guatemaltec în ceea ce priveşte justiţia tranziţională. Unul dintre con­flictele cele mai lungi din zona latino-ame­ricană s-a încheiat printr-un proces de pace sub supraveghere internaţională şi a produs un raport despre cele întâmplate, care a de­venit, precum cel din Argentina (1983), o re­ferinţă. Cu toate acestea, procesul de justiţie nu a avansat la fel de mult. Acest recent ră­sunător proces împotriva lui Rios Montt a părut să ofere o schimbare de paradigmă, în­să doar temporară, căci lupta pentru justiţie continuă. Guvernul actual este condus de pre­şedintele Otto Perez Molina, fost general care a servit în regiunea în care a avut loc mas­a­crul împotriva populaţiei Ixil în chiar perioada Guvernului Rios Montt, dar Perez Molina nea­gă existenţa genocidului şi participarea sa în vreun fel la violenţe.

Această negare a adevărului nu este vizibilă doar în Guatemala. Comisia de adevăr şi jus­ti­ţie, cunoscută drept Comisia de Clarificare Is­torică (CEH) organizată de ONU în 1994, a emis un raport în 1999. Acesta recunoştea vi­na statului guatemaltec ca fiind responsabil pentru 95% dintre victime. Războiul civil din Guatemala a fost cel mai lung din America Cen­trală. Între 1960 şi 1996, se estimează că peste 200.000 de cetăţeni au fost victime ale violenţei instituţionalizate. Majoritatea apar­ţi­neau comunităţii Maya, ceea ce face din cazul guatemaltec un caz de violenţă pe criterii et­nice (precum în Peru, în anii 1980). Lor li se adaugă alte 1,5 milioane de exilaţi interni şi cele câteva sute de mii de exilaţi în Mexic.

Raportul CEH a fost folosit în pregătirea pro­cesului contra lui Rios Montt. În condamnarea lui Rios Montt, dar şi pentru justiţia regională, rolul filmului documentar When the Moun­tains Tremble, filmat de regizoarea Pamela Yates în 1983, a fost fundamental, aşa cum arată mult mai recentul documentar Granito: How to Nail a Dictator (2011), care prezintă fo­losirea de către echipa care l-a acuzat pe fos­tul dictator a materialelor filmate în timpul re­gimului acestuia. Ambele filme o au ca per­so­naj central pe Rigoberta Menchu, repre­zen­tantă a comunităţii Quiche şi care, începând cu 1982, a devenit figura mişcării de re­zis­tenţă a comunităţii Maya la regimul militar, pri­mind şi Premiul Nobel pentru Pace în 1992.

Scopul comisiilor de adevăr era de a întocmi un raport care documenta acţiunile statului şi ale mişcărilor de gherilă, desena harta terorii (a locurilor secrete de tortură, a tehnicilor şi a celor responsabili) şi includea politici de re­paraţii (simbolice şi tangibile).

Condamnarea dictatorilor în America Latină este destul de inegală. Alberto Fujimori, care a guvernat Peru după revenirea ţării la de­mocraţie (1990-2000), a fost condamnat şi se află în închisoare pentru masacrele co­mandate la începutul anilor 1990 împotriva co­munităţii indigene acuzată că susţinea mişcarea de gherilă „Calea luminoasă“. De­cesul în închisoare, de săptămâna trecută, al lui Jorge Rafael Videla (care a condus Ar­gentina între 1976-’80, fiind condamnat la în­chisoare pe viaţă a doua oară, în 2010) re­duce numărul dictatorilor în viaţă condamnaţi pentru crimele săvârşite. Ceilalţi, precum generalul Pinochet din Chile sau Stroessner în Paraguay, s-au bucurat mai degrabă de im­punitate, în ciuda organizării unor comisii de adevăr. //

Note:

1. www. riosmonttrial.org

2. A fost ales drept membru al Congresului şi a făcut parte din acesta între 1990-2004 şi între 2007-2012.