Pe aceeași temă
In urma atentatelor din 11 septembrie 2001, presedintele american George Bush a declarat un "razboi global impotriva terorismului". Cu superioritate militara covarsitoare, Statele Unite, impreuna cu Marea Britanie si alti aliati, au atacat Afganistanul si au alungat regimul taliban. Doi ani mai tarziu, au invadat Irakul si l-au inlaturat de la putere pe Saddam Hussein. In ambele cazuri, obiectivul principal al celor doua interventii a fost instaurarea unor regimuri democrate si convertirea celor doua tari musulmane in aliati ai SUA in razboiul antiterorist.
Cei cinci ani de confruntare violenta cu "terorismului international" si interventiile militare americano-britanice in cele doua tari predominant islamice au avut consecinte defavorabile. Societatile americane si britanice sunt polarizate la nivel de incrancenare. George Bush si Tony Blair sunt contestati de majoritatea electoratelor respective si acuzati in presa de lipsa de viziune, de incompetenta si de fatarnicie. Pe arena internationala, credibilitatea si prestigiul celor doua democratii occidentale au suferit cumplit. In baza unor "masuri antiteroriste", drepturile individuale ale cetatenilor americani si englezi au fost ingradite. Evolutia evenimentelor din Orientul Mijlociu si din Afganistan sugereaza ca razboiul antiterorist s-a dovedit a fi un esec dezolant.
Deceptii afgane
Interventia militara americana din Afganistan in 2001 a fost considerata ca legitima aproape universal de comunitatea internationala. Detestatul regim taliban, o teocratie primitiva, a fost alungat rapid. Bush le-a promis afganilor in 2003 ca tara lor va beneficia de o revitalizare economico-sociala comparabila cu cea din Europa Occidentala in perioada postbelica. La cinci ani dupa alungarea talibanilor, promisiunile lui Bush au ramas nerealizate.
Fondurile promise pentru reconstructia tarii, oricum insuficiente, au fost accesibile numai partial si, in mare parte, irosite. Numai jumatate din ajutoarele promise in 2001 au fost distribuite pana in 2006. Autostrada de la Kabul la Kandahar, proiectul cel mai grandios pentru remedierea infrastructurii din Afganistan, a devenit inutilizabila din cauza nivelului intolerabil de violenta de-a lungul soselei. Multe alte programe de reconstructie au ramas nefinantate. Doua treimi din populatie nu beneficiaza de electricitate. 60% nu au acces la apa potabila. Dupa cinci ani de ocupatie, afganii nu traiesc mai bine.
Militarii americani au fost preocupati in principal de urmarirea si suprimarea talibanilor si a membrilor organizatiei Al Qaida. Trupele straine au asigurat o oarecare securitate numai in Kabul. In restul tarii, afganii au cazut sub dominatia liderilor tribali, a vechilor comandanti paramilitari si a traficantilor de droguri.
Ca sa supravietuiasca, afganii au revenit la cultivarea si exportul de opiu. Tara livreaza 90% din productia globala de opiu si heroina. O parte din fondurile obtinute din comertul cu narcotice finanteaza rezistenta impotriva ocupantilor occidentali si a autoritatilor de la Kabul. Guvernul presedintelui Karzai este paralizat de coruptie. Incapabila sa-si extinda autoritatea in afara capitalei, armata nationala nici nu a incercat sa lupte impotriva militiilor paramilitare, a producatorilor si traficantilor de narcotice sau a liderilor autocrati regionali.
Reorganizati si regrupati in Pakistan, talibanii au revenit in forta in Afganistan si controleaza o parte din provinciile din sud-estul tarii. Numarul atentatelor sinucigase si ale atacurilor cu dispozitive explozive improvizate contra trupelor NATO si a armatei nationale a crescut in mod alarmant. Femeile afgane, in loc sa-si afirme drepturile oferite de societatea democrata, au reinceput sa poarte burka impusa in trecut de dictatura talibana.
Deziluzionati de prestatia ocupantilor straini, de lipsa de progres in reconstructia tarii si de invazia culturala a "necredinciosilor", din ce in ce mai multi afgani au intors spatele Occidentului "civilizator". Promisiunile coalitiei invadatoare ca vor democratiza tara, vor moderniza societatea si vor aduce prosperitate in Afganistan au devenit irealizabile.
Razboi civil si haos in Irak
Dupa trei ani si jumatate de la invazia Irakului de catre "Coalitia de Voluntari" condusa de Statele Unite, Irakul este dezbinat, inglodat in razboi civil si ostil fata de invadatori. Atat Irakul, cat si intreaga regiune sunt mai instabile decat inainte de invazie. Un raport recent al CIA a admis ca razboiul din Irak a facilitat recrutarea unui numar din ce in ce mai mare de jihadisti si ca pericolul terorismului islamic este mai mare decat inainte de invazie.
George Bush insista ca America va invinge teroristii in Irak prin imbunatatirea noii armate irakiene, care va deveni capabila sa se lupte cu insurgentii, sa asigure securitatea tarii si sa permita retragerea militarilor americani. El a afirmat ca nu va ordona retragerea trupelor americane decat atunci cand va fi convins ca guvernul de la Bagdad va mentine relatii cordiale cu SUA.
In realitate, o mare parte din noua armata nationala irakiana, desi instruita de americani, nu pare dispusa sa se lupte cu insurgentii autohtoni si sa ucida nationalisti irakieni, ca sa faciliteze si sa permanentizeze ocupatia invadatorilor straini. Unitatile de politie, infiltrate de militiile etnice si tribale, au o loialitate derizorie fata de guvernul de la Bagdad si prefera sa-si coordoneze activitatea cu liderii factiunilor locale.
Se pare ca o solutie satisfacatoare de genul celei preconizate de Bush nu mai este posibila. In conditiile actuale, unii analisti bine informati intrevad doua scenarii posibile pentru Irak in viitor.
Prima versiune ia in calcul o deteriorare progresiva a securitatii, escaladarea razboiului civil si dezmembrarea violenta a tarii dupa modelul fostei Iugoslavii. Dictatura brutala a baatistilor suniti din 1968 pana in 2003 a intensificat rivalitatea traditionala dintre suniti, siiti si kurzi pana la nivelul imposibilitatii de a convietui impreuna intr-un stat unitar. In acest scenariu, trupele "Coalitiei de Voluntari", incapabile sa opreasca macelul conflictului interetnic, suferind pierderi din ce in ce mai mari si simtind presiunea crescanda a opiniei publice de acasa, vor fi obligate sa se retraga. In cazul dezmembrarii tarii, s-ar putea ca armatele tarilor vecine sa intervina in Irak ca sa-si apere interesele nationale. Asemenea evenimente ar extinde conflictul armat la nivel regional, ar produce o criza internationala de mari proportii si ar avea consecinte globale extrem de grave.
Al doilea scenariu preconizeaza ca guvernul de la Bagdad, chiar daca reuseste sa supravietuiasca razboiului civil, nu va putea asigura succesul coalitiei invadatoare. Rezistenta insurgentilor va deveni din ce in ce mai feroce, militiile etnice, gruparile paramilitare si bandele de criminali nu le vor permite guvernantilor sa recruteze unitati locale de contrainsurgenta si vor sabota proiectele de reconstructie initiate de coalitie.
In asemenea circumstante, Statele Unite vor fi obligate sa renunte la ambitiile lor de a crea la Bagdad un regim democrat, stabil si aliat cu SUA in razboiul antiterorist. Singura speranta de a ajunge la o oarecare stabilitate in Irak este ca americanii, renuntand la fantezia unei "solutii militare", sa negocieze direct cu insurgentii si cu tarile vecine, in intentia de a ajunge la un oarecare compromis politic.
Razboiul din Irak a fost initiat in baza unor motive false, conform carora Saddam Hussein reprezenta un mare pericol pentru Statele Unite, deoarece era dispus sa puna la dispozitia teroristilor arme de distrugere in masa. Ulterior, s-a dovedit ca armele distrugatoare nu existau, ca Saddam nu a avut nici o legatura atentatele de la 11 septembrie si ca baatistii seculari de la Bagdad ii detestau pe teroristii islamici din Al Qaida. In loc sa duca la infrangerea teroristilor, razboiul din Irak a facilitat recrutarea de noi insurgenti, a destabilizat intreaga regiune si a diminuat reputatia Americii pe arena internationala.
Concluzii
Dupa 5 ani de conflict si cheltuieli de 500 de miliarde de dolari, razboiul antiterorist declarat de Washington in 2001 i-a intarit pe dusmanii fundamentalisti ai Americii si i-a slabit pe simpatizantii moderati din lumea musulmana. Interventiile militare si razbunarea au fost considerate prioritare fata de eforturile de reconciliere, reabilitare si reconstructie.
Organizatiile teroriste nu ar avea mare influenta fara sustinerea musulmanilor care, asistand la oprimarea si umilirea coreligionarilor lor in Orientul Mijlociu si in Afganistan, se simt direct vizati de razboiul antiterorist. Musulmanii occidentali, responsabili pentru atentatele de la Madrid si de la Londra, au fost inspirati nu numai de demagogia celor din Al Qaida, dar si de carnagiul deprimant din Irak si din Afganistan.
Administratia Bush a demonizat insistent miscarile nationaliste de rezistenta precum insurgentii din Irak, gruparea palestiniana Hamas si organizatia libaneza Hezbollah. In propaganda lor, guvernantii actuali de la Washington au pus in aceeasi oala miscarile de rezistenta nationalista cu teroristii din Al Qaida si i-au calificat pe toti drept "islamo-fascisti".
Daca diplomatii americani s-ar fi angajat in discutii politice cu liderii miscarilor de rezistenta si s-ar fi adresat aspiratiilor lor de eliberare nationala, teroristii din Al Qaida si din grupari similare ar fi fost izolati si marginalizati. Utilizarea fortei excesive, cu tancuri, elicoptere si avioane F-16 impotriva unor oponenti inarmati cu arme usoare, infirma obiectivele "nobile" enuntate de puterile ocupante si provoaca fanatism antioccidental in lumea musulmana.
Aliatii europeni ai Americii considera ca terorismul este de fapt un act criminal, nu o agresiune militara care merita o declaratie de razboi. Actele de teroare nu produc o "victorie" impotriva tarii afectate. Experienta sovietica in Afganistan, a francezilor in Algeria si a Statelor Unite in Vietnam au aratat ca o putere externa, sofisticata si distructiva, nu are sanse de a invinge o insurectie nationalista.
In majoritate, presa americana si internationala critica administratia Bush pentru esecurile occidentalilor in campania antiterorista. Razboiul contra terorismului global a durat mai mult decat primul razboi mondial si aproape la fel de mult ca cel de-al doilea razboi mondial. Trambitandu-si intentiile de a rezolva problema terorismului islamic prin democratizarea intregului Orient Mijlociu, administratia Bush a stabilit aliante tactice cu autocratii regionali din Arabia Saudita, Kuweit si Egipt, ceea ce a expus Casa Alba la acuzatii de ipocrizie.
Pana acum, jihadistii au beneficiat mai mult decat America de pe urma razboaielor asimetrice declansate in Orientul Mijlociu si in Afganistan. De cele mai multe ori, asemenea razboaie neconventionale nu se termina cu capitularea dusmanilor. Miscarile de rezistenta nu pot pretinde ca au mare succes atunci cand tarile lor sunt bombardate, ocupate si devastate de puteri militare mult superioare. Atata timp cat rezistentii nu sunt eliminati, nici puterile ocupante nu pot pretinde ca si-au atins obiectivele. Ambii combatanti sunt perdanti.
Democratiile occidentale au tendinta sa se autocorecteze. Excesele unor guverne exaltate sunt ingradite de opinia publica autohtona. Presa libera si opozitia au un rol esential in clarificarea intentiilor. Valorile fundamentale ale societatilor democrate sunt reafirmate prin procese electorale. Cetatenii din tarile libere nu vor permite ca schimbarile de regim prin invazia si ocuparea altor tari in numele razboiului antiterorist sa devina politica oficiala a guvernantilor lor. Campania antiterorista bazata pe ideea razboaielor preventive nu poate fi continuata la nesfarsit.
