Jihadiştii şi lupta pentru putere din interiorul opoziţiei siriene

Pentru jihadiştii – de diverse apartenenţe naţionale – implicaţi în conflictul sirian, lupta împotriva regimului Asad nu reprezintă o luptă pentru Siria, ci, aşa cum s-a demonstrat deja în Afganistan şi Irak, o luptă pentru realizarea unor idealuri proiectate dincolo de dimensiunea şi interesele naţionale ale unui stat anume.

La momentul scrierii acestui text, opoziţia siriană tocmai îşi anunţase participarea la con­ferinţa Geneva II, în mijlocul reticenţelor tot mai mari referitoare la pertinenţa şi opor­tu­nitatea acestui eveniment. Sta­­rea de spirit mai degrabă pe­simistă, în legătură cu ros­tul unei conferinţe în care să fie negociate perspective de rezolvare a conflictului din Siria, a fost semnificativ ac­centuată în ultima perioadă de confruntările care au opus grupuri militarizate din com­ponenţa generoasă ideologic a ceea ce formează „opoziţia siriană“. Acţiunile violente desfăşurate în te­ritoriile eliberate de sub controlul forţelor re­gimului Asad de către membrii Grupării Statul islamic din Irak şi Levant, organizaţie jihadistă consecventă promovării obiectivelor de tip al Qaeda şi a cărei structură este una mul­ti­na­ţională, au determinat reacţii pe măsură din partea altor grupări, cum este cazul Frontului an-Nusra, care încearcă delimitarea de jiha­dis­mul transfrontalier şi blocarea influenţei aces­tuia în Siria. În perspectiva înlăturării re­gi­mu­lui Asad, apropiată sau îndepărtată, este foar­te importantă marcarea poziţiilor şi a locului pe care una sau alta dintre com­­ponentele actualei opoziţii le vor avea în procesul de re­par­tiţie a puterii. Nu este, prin urmare, în interesul unei gru­pări pentru Frontul an-Nusra, a cărei orientare, tot jihadistă de sorginte islamică militantă, încearcă să reprezinte islamul naţional sirian suprapunân­du-se peste o structură re­li­gi­oasă care să nu fie percepută „de im­port“, să-şi lase numele şi renumele le­gate de Gruparea Statul islamic din Irak şi Le­vant. Compoziţia Frontului an-Nusra mai pu­ţin in­ternaţionalizată decât în cazul Grupării Sta­tul islamic din Irak şi Levant, precum şi o relaţie apreciată drept justă cu populaţia eli­be­rată (prin contrast cu abuzurile săvârşite de SIIL îm­potriva acesteia) sunt şi pot deveni atu­uri la o viitoare constituire a unei structuri po­li­ti­ce care să conducă statul sirian post-Asad. De altfel, într-un lung interviu acordat pos­tu­lui de televiziune al-Jazeera, Abu Muhammad al-Jawlani, liderul Frontului an-Nusra, explică viziunea grupării asupra perioadei pos-Asad, schiţă în care Frontul an-Nusra este parte a gu­vernării, alături de alte forţe politice din opoziţie, în interiorul unui cadru politic trasat de respectarea normelor islamice prevăzute de sharia. Statul islamic din proiectul lui al-Jaw­lani este o structură politică în care mi­no­rităţile religioase vor fi tratate în conformitate cu recomandările Coranului şi Tradiţiilor, adi­că „vor avea şi drepturi, dar şi obligaţii“, în citarea liderului Frontului an-Nusra.

Confruntările din ultima perioadă dintre cele două grupări jihadiste, Statul islamic în Irak şi Levant şi Frontul an-Nusra, pot avea drept re­zultat, sunt de părere specialişti precum Fran­çois Burgat, întărirea rolului grupărilor non­ji­ha­diste din cadrul opoziţiei siriene, precum şi o limitare a prezenţei nesiriene în rândurile aces­tora. Este de notorietate faptul că, pentru jihadiştii – de diverse apartenenţe naţionale – implicaţi în conflictul sirian, lupta împotriva regimului Asad nu reprezintă o luptă pentru Sir­ia, ci, aşa cum s-a demonstrat deja în Af­ga­nistan şi Irak, o luptă pentru realizarea unor idealuri proiectate dincolo de dimensiunea şi interesele naţionale ale unui stat anume. Al doilea pas după Irak, recunoaşte într-un interviu Abu Bakr al-Baghdadi, liderul Grupării Statul islamic din Irak, a fost Siria, unde era dificil să pătrundem, recunoaşte acesta; re­vo­luţia însă ne-a oferit ocazia perfectă.

În fapt, toate aceste aspecte ţin de însăşi natura conflictului sirian, care este una re­gion­ală, ba chiar internaţională, cum o con­sideră unii comentatori, el antrenând diferite forţe – actori statali şi non statali – care au găsit în această confruntare un bun moment de a-şi preciza, confirma sau cuceri poziţii în geopolitica regiunii şi a lumii. Astfel, opoziţia siriană nu putea să fie decât la fel de variată ideologic precum susţinătorii acesteia, a căror alăturare ar fi greu de înţeles şi realizat în alte împrejurări, de la Qatar, Turcia şi Arabia Saudită până la democraţiile occidentale. În această ecuaţie, regimul Asad are cel puţin avantajul unor aliaţi cunoscuţi care şi-au în­deplinit până acum aproape impecabil datoria de aliat, fie că vorbim de Rusia şi eleganta soluţie (unii o numesc genială) care a convins Occidentul să nu intervină militar în Siria, sau de Iran şi al său joc inteligent de negociere cu Statele Unite în dosarul nuclear, sau de China şi non statalul, dar, pare-se, eficientul Hezbollah.

Diversitatea actorilor politici menţionaţi şi, prin urmare, implicaţi în diferite grade în si­tuaţia din Siria îndepărtează cu totul pre­zum­ţia unei dimensiuni confesionale, pe care re­gimul s-a străduit din răsputeri să o imprime naturii conflictului sirian. //