KGB în America

În luna iunie, jurnalista Anne Applebaum a publicat în The New Republic o cronică la o recentă carte scrisă de John Earl Haynes, Harvey Klehr şi Alexander Vassiliev consacrată ascensiunii şi decăderii reţelei controlate de temutul serviciu de spionaj sovietic – KGB – pe teritoriul SUA. Cartea se bazează pe documentele şi informaţiile puse la dispoziţie de unul dintre coautori, Alexander Vassiliev, un fost ofiţer KGB care şi-a încetat colaborarea cu serviciile secrete ale Moscovei imediat după prăbuşirea colosului sovietic. Tentaculele KGB erau prezente în numeroase compartimente ale societăţii americane – în mass media, în lumea literară, la nivelul Departamentului de Stat şi de Justiţie şi chiar în serviciile secrete. Majoritatea celor care făceau parte din acest lanţ informativ erau membri ai Partidului Comunist American – o structură finanţată şi gestionată direct de Moscova.

Pentru sovietici, unul dintre succesele majore ale reţelei a fost legat de furnizarea unui pachet de informaţii clasificate care a contribuit în cele din urmă la construirea bombei atomice. Însă, pe măsură ce capitalul de fascinaţie ideologică al sistemului sovietic a început să se epuizeze, pe măsură ce impostura şi minciuna regimului comunist au fost revelate, toate acestea au generat primele defectări care, în timp, vor alimenta o reacţie în lanţ ce va conduce ulterior la colapsul întregului sistem. Spre exemplu, una dintre forţele gravitaţionale ale sistemului s-a dovedit a fi Elizabeth Bentley, a cărei defectare a avut ca efect prăbuşirea la propriu a reţelei de spionaj a KGB de pe teritoriul american. Totodată, este reabilitată definitiv memoria lui Robert J. Oppenheimer, celebrul fizician care a coordonat Proiectul Manhattan, suspectat de legături cu KGB din cauza unor simpatii comuniste, dar care nu a divulgat niciodată sovieticilor secrete atomice. Pe de altă parte, cartea celor trei autori recompune universul ideologic al subteranei comuniste din Statele Unite, atmosfera şi convingerile acelor „true believers“ care, în cele din urmă, şi-au trădat propria ţară pentru a servi un regim criminal. Fiecare personaj are o poveste particulară, o motivaţie aparte, însă toate aceste destine sunt unite prin ţesătura nevăzută a unui moment istoric în care ideologia comunistă exercită o fascinaţie totală.

În continuarea reflecţiei propuse de Anne Applebaum, revista 22 oferă un grupaj cu aspecte din istoria recentă a Europei posttotalitare: Lavinia Stan semnează un articol consacrat rezoluţiei OSCE de condamnare a regimurilor de factură nazistă şi comunistă care au desfigurat Europa în secolul XX, în timp ce Libuše Valentová propune o radiografie a Cehiei la 20 de ani de la „revoluţia de catifea“. //

OCTAVIAN MANEA

Acum ştim. Mâna lungă a KGB în SUA

Cu toate că, multă vreme, a fost considerat subiect tabu pentru stânga politică, relaţia extraordinar de strânsă dintre Partidul Comunist American şi KGB n-ar mai trebui să surprindă astăzi pe nimeni, ţinând cont de ceea ce ştim despre CPUSA şi celelalte partide comuniste şi despre ideologia comunistă, a cărei putere nu trebuie subestimată.

Lucrând împreună mai mult de un deceniu şi folosindu-se la maximum de materialul arhivistic sovietic la care au avut acces, John Earl Haynes şi Harvey Klehr au scris mai multe cărţi, inclusiv cele trei volume de istorie foarte bine documentate şi pertinente din cadrul splendidei serii a Analelor comunismului, publicate de Yale’s University Press.

Pentru documentarea primului volum, Universul secret al comunismului american, s-au folosit de arhivele recent desecretizate ale Cominternului – organizaţia care s-a aflat la conducerea mişcării comuniste internaţionale –, pentru a afla în ce măsură Partidul Comunist American a fost finanţat de sovietici. S-a dovedit că finanţarea a fost una substanţială. Şi cel de-al doilea volum, Universul sovietic al comunismului american, s-a bazat pe arhivele sovietice, dar s-a axat mai mult pe influenţa ideologică asupra Partidului Comunist din Statele Unite (CPUSA) care, surpriză!, a fost una şi mai substanţială. Cel de-al treilea, Venona: decodificarea spionajului sovietic în America, a examinat dosarele declasificate ale Agenţiei Naţionale pentru Securitate, cunoscute sub numele de „dosarele Venona“. Venona a fost un proiect secret bazat pe colaborarea dintre Statele Unite şi Marea Britanie, având ca scop decodarea mesajelor trimise de agenţii sovietici în timpul celui de-al doilea război mondial, prin analiza criptografică. Printre altele, proiectul a dovedit că, în anii ‘40, Uniunea Sovietică avea o largă reţea de spionaj în Statele Unite şi că Alger Hiss şi Julius Rosenberg erau printre cei mai valoroşi agenţi ai lor.

Ultima lor lucrare1, o istorie a spionajului sovietic în Statele Unite, continuă cercetarea în acelaşi spirit, deşi face uz de un alt fel de surse. Pe lângă arhivele sovietice, cele ale FBI şi dosarele Venona, Haynes şi Klehr au avut acces, de această dată, la câteva dintre dosarele operaţionale al KGB, care nu au fost, încă, puse la dispoziţia cercetătorilor occidentali. (În cele ce urmează, voi folosi termenul „KGB“ pentru a face referire la spionajul sovietic străin, cu toate că acesta avut alte denumiri în anii ‘30.) Povestea accesului la aceste materiale este puţin mai complicată. Într-o lungă introducere la Spioni: ascensiunea şi declinul KGB-ului în America, coautorul rus al volumului, Alexander Vassiliev, explică propria poveste. Vassiliev a fost ofiţer KGB, şcolit la sfârşitul anilor ‘80. Sătul de colaborarea cu serviciile secrete, a demisionat odată cu destrămarea URSS. Cu toate că s-a dedicat jurnalismului pentru o perioadă de câţiva ani fructuoşi, afilierile din trecutul lui Vassiliev erau destul de puternice încât să determine departamentul de externe al fostului KGB – actualele Servicii de Inteligenţă Externe –, să apeleze la el oricând aveau nevoie de un scriitor care să pună ordine prin dosare: se pare că anumiţi ofiţeri retraşi din activitate credeau că-şi puteau lustrui reputaţia şi câştiga o sumă de bani prin publicarea povestirilor despre trecutul lor glorios. L-au angajat pe Vassiliev pentru a scrie o carte despre spionajul sovietic în Statele Unite, împreună cu istoricul american Allen Weistein. Cartea a apărut în 1999, cu titlul Pădurea bântuită.

Deşi cartea a avut succes, proiectul s-a transformat într-o imensă povară pentru Vassiliev. Intimidat de politizarea crescândă a istoriei în URSS şi de închiderea arhivelor, a părăsit ţara. Furios din cauza celor care-i puneau la îndoială motivele, l-a dat în judecată pe unul dintre recenzenţii cărţii. Sigur de câştig, a ales să se apere singur, uitând că juraţii londonezi nu manifestă înţelegere faţă de foştii ofiţeri KGB. A pierdut. În cele din urmă, s-a adresat lui Haynes şi Klehr, propunându-le să le pună la dispoziţie notele pe care le-a făcut în dosarele KGB, precum şi numele reale ale persoanelor, pe care le ascunsese chiar şi lui Weistein. Caietele sale, împreună cu dosarele Venona, ale FBI şi alte surse stau la baza acestei cărţi.

Dovada că notele lui Vassiliev sunt atât autentice, cât şi credibile rezidă în textul în sine. Spioni nu este o operă literară, nici o istorie narativă propriu-zisă. Este plină de fapte, personaje, nume şi date. O mare parte constă din comparaţii amănunţite între dosarele lui Vassiliev, dosarele FBI, documentele Venona şi mărturiile martorilor şi ale dezertorilor. Afirmaţiile sunt demonstrate printr-o multitudine de surse. Notele de subsol conţin şi ele liste de surse. De exemplu, o descriere a cuplului Morris şi Lona Cohen, care au lucrat pentru KGB pe post de curieri între anii 1930-1960, este susţinută de unsprezece cărţi şi documente.

Pe lângă poveştile familiare despre spionajul atomic şi Alger Hiss, multe dintre dezvăluiri sunt complet noi. Printre altele, dosarele KGB le-au permis autorilor să identifice zeci de persoane care fuseseră cunoscute de către FBI doar prin numele lor de cod. Un om de ştiinţă care apare în dosarele Venona cu numele de cod „Fogel“ sau „Persanul“ şi despre care s-a crezut multă vreme că ar fi J. Robert Oppenheimer s-a dovedit a fi Russel McNutt, un inginer obscur care a lucrat, printre altele, în cadrul Proiectului Manhattan, în domeniul prelucrării uraniului şi plutoniului. La un moment dat, FBI a condus o anchetă privind relaţia sa cu Julius Rosenberg, dar nu a găsit nimic. Ca urmare, McNutt a scăpat de notorietatea publică acordată lui Rosenberg, ca să nu mai vorbim de condamnarea la moarte.

Spies oferă o grămadă de informaţii suplimentare şi, să recunoaştem, picante despre personaje minore ale căror afilieri erau deja cunoscute. Unul dintre acestea este Michael Straight, fiul fostului proprietar al publicaţiei The New Republic, devenit ulterior publicist şi editor. În anii ‘30, student fiind în Marea Britanie, i-a întâlnit pe Anthony Blunt şi Guy Burgess, doi dintre celebrii spioni de la Cambridge. Burgess l-a recrutat, cu toate că era considerat un „diletant“. De altfel, nici nu a avansat foarte mult în scurta sa carieră guvernamentală. S-a prăbuşit odată cu partidul comunist şi KGB, după pactul nazisto-sovietic din 1939.

Haynes şi Klehr subliniază faptul că şi-a menţinut, totuşi, vechile legături, recomandându-şi prieteni KGB-ului până în 1942.

Principala contribuţie a cărţii este dezvăluirea nivelului la care ajunsese spionajul sovietic în America şi a numărului de persoane implicate. În ciuda dimensiunilor respectabile ale volumului, Haynes şi Klehr aduc în discuţie doar o parte dintre cei aproximativ 500 de agenţi ai KGB, despre care găsim informaţii în notele lui Vassiliev sau în dosarele Venona. Dar nu toţi erau informatori în adevăratul sens al cuvântului. Unii erau curieri, alţii căutau şi recrutau tinere talente etc. Probabil că rolul unora dintre ei era exagerat de către lucrătorii zeloşi ai KGB, după cum arată criticii.

Chiar dacă numai un sfert dintre persoanele menţionate în dosare au fost agenţi, numărul lor este oricum mult mai mare decât se credea iniţial, ceea ce demonstrează că au fost infiltraţi mult mai adânc în societatea americană faţă de ceea ce se ştia până acum. Dovezile arată că, în anii ‘30, KGB avea agenţi sau contacte în Departamentul de Stat, Departamentul Comerţului, Departamentul de Justiţie şi chiar OSS (The Office of Strategic Services), serviciile secrete americane din vremea războiului. Agenţii KGB erau infiltraţi în Proiectul Manhattan, precum şi în instituţii de cercetare şi companii private specializate în chimie, fizică şi inginerie aeronautică. Existau agenţi şi în mass-media şi lumea literară. KGB a încercat, fără succes, să-l recruteze chiar pe celebrul scriitor Ernest Hemingway.

În general, cei care credeau în comunism credeau şi într-o revoluţie globală, condusă sau, cel puţin, inspirată de PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) şi de „spada şi scutul“ acestuia, KGB. E posibil ca cei care făceau astfel de presupuneri să fi fost oameni de bună-credinţă, poate chiar patrioţi, după cum pretind apărătorii lor. Dar asta nu schimbă cu nimic esenţa problemei. Cei care s-au dedicat cu adevărat marxismului considerau că CPUSA şi KGB împărtăşeau idealuri comune.

Pentru KGB, legătura strânsă dintre Uniunea Sovietică şi CPUSA s-a dovedit a fi, în acelaşi timp, o binecuvântare şi un blestem. Pe de-o parte, simpatia pe care majoritatea americanilor o manifestau, în anii ‘30, faţă de comunismul sovietic a ajutat KGB să-şi creeze o reţea largă de spioni. Luate la un loc, aceste contacte aveau o importanţă majoră pentru URSS. Fără îndoială, informaţiile culese de aceştia au facilitat Uniunii Sovietice construirea bombei atomice, contribuind astfel la consolidarea ocupaţiei sovietice în ţările din Estul Europei. Acest background l-a ajutat pe Stalin în negocierile cu Roosevelt, la Ialta, şi pe liderii sovietici în a înţelege motivaţiile SUA, înainte şi după cele două războaie mondiale, când atenţia guvernului american era concentrată asupra altor adversari.

Pe termen lung însă, aceşti agenţi motivaţi ideologic s-au dovedit a fi instabili. Dacă ar fi fost motivaţi numai de bani – sau, ca mulţi alţi cetăţeni sovietici, de frică –, agenţii KGB din America ar fi putut rămâne fideli. Dar, fiind inspiraţi de un set de idei, loialitatea lor a evoluat odată cu vederile politice. Când nu erau de acord cu un aspect din politica partidului sau cu demersurile diplomatice al Uniunii Sovietice, aceştia renunţau la contract sau, mai rău, evadau.

Astfel, KGB a pierdut o grămadă de agenţi, din cauza dezgustului faţă de procesele înscenate în cadrul Marii Terori din 1937-1938 şi a pactului cu Hitler din 1939. Avea să piardă şi mai mulţi când o altă agentă, Elizabeth Bentley, şi-a pierdut încrederea în ideologia comuniştilor şi a început să le pună la îndoială motivaţiile. În 1945, ea a început să divulge informaţii. Mărturiile sale au fost devastatoare, având în vedere că ştia identitatea mai multor agenţi plătiţi de KGB. De asemenea, s-a hotărât să ia legătura cu FBI într-un moment în care serviciile secrete americane încheiaseră investigaţiile privindu-i pe agenţii germani
şi japonezi şi aveau resursele necesare pentru a-şi concentra atenţia asupra KGB.

Rezultatul a fost rapid şi dramatic. La doar câteva săptămâni de la evadarea lui Bentley, reţeaua americană a KGB – o reţea care a oferit informaţii cruciale privind guvernul american şi industria SUA, ca să nu mai spunem de secretele privind crearea bombei atomice – s-a prăbuşit. Nu avea să se mai refacă vreodată. Odată cu ascensiunea anticomunismului, la sfârşitul anilor ‘40, din ce în ce mai mulţi au înţeles că loialitatea faţă de URSS însemna trădarea valorilor americane. Numărul membrilor CPUSA a scăzut, la fel şi influenţa partidului şi bazinul de recrutare al KGB în America.

Inevitabil, atunci când vine vorba de agenţii KGB din Statele Unite, majoritatea vor să afle răspunsul la următoarele trei întrebări: a fost Alger Hiss spion? Dar J. Robert Oppenheimer? Sau îndrăgitul jurnalist radical I.F. Stone? Vestea bună, din punct de vedere al stabilirii adevărului istoric, este că Haynes, Klehr şi Vassiliev acordă atenţia cuvenită fiecăruia dintre cele trei personaje.

Primul capitol al cărţii este dedicat în întregime lui Hiss. Nu voi relua aici întreaga poveste a acestui caz controversat şi nici nu voi discuta în amănunt despre numeroasele pseudonime care i-au aparţinut, mai mult sau mai puţin. E de ajuns să spunem că documentele lui Vassiliev completează celelalte dovezi deja existente. Pe lângă informaţiile furnizate de Whittaker Chambers, FBI, dosarele Venona, arhivele ungare şi numeroase alte mărturii, Vassiliev a descoperit o serie de documente arhivistice care îl menţionează pe Hiss, cu numele său real, ca spion al serviciilor secrete sovietice sau, mai corect, ca spion al GRU, serviciile secrete ale armatei din anii ‘30.

Fiind spion GRU, multe informaţii arhivistice despre activitatea lui Hiss rămân încă necunoscute, având în vedere că nimeni nu are acces la aceste arhive. Dacă şi când vor apărea, ele vor adăuga mai multă nuanţă şi culoare poveştii lui Hiss şi, eventual, vor oferi cuiva posibilitatea de a i scrie biografia completă şi de a pătrunde mai adânc tainele minţii sale complexe. Cu siguranţă va fi o carte fascinantă. Până atunci însă, dovezile privind colaborarea sa cu serviciile secrete sunt copleşitoare. Autorii au tot dreptul să-şi intituleze capitolul Alger Hiss: „caz închis“.

Povestea lui Oppenheimer, fizicianul care a coordonat Proiectul Manhattan, este diferită. După examinarea unui număr la fel de mare de dosare, autorii au ajuns la concluzia că Oppenheimer a fost membru secret al partidului comunist, cel puţin până în 1941. În cunoştinţă de cauză, KGB a încercat de mai multe ori să-l convingă să coopereze. Însă, potrivit dovezilor existente, se pare că a eşuat.

Există multe alte persoane care au divulgat Uniunii Sovietice secrete legate de experimente atomice şi tehnice. Cea mai cunoscută este fizicianul Klaus Fuchs, identificat drept agent sovietic. Dar, cu toate că au fost mai mulţi, niciunul nu a reuşit vreodată să-l determine pe Oppenheimer însuşi să divulge informaţii KGB-ului. Nu ştim exact de ce: Haynes şi Klehr sunt de părere că, până la demararea Proiectului Manhattan – după semnarea pactului Hitler-Stalin –, acesta îşi pierduse convingerile. Concluzia este că Oppenheimer nu a fost onest faţă de partid, dar nici nu a vândut secrete atomice. Încă o dată, caz închis.

Cât despre I.F. Stone, povestea lui este puţin confuză, ţinând cont că, spre deosebire de Hiss şi Oppenheimer, el nu a avut ce secrete să divulge. Colaborarea sa cu KGB a fost una subtilă. Deşi este menţionat în dosarele lui Vassiliev ca sursă sigură între 1936 şi 1938, nu reiese foarte clar ce presupune asta. Este cert că Stone a făcut schimb de informaţii cu agenţi sovietici, dezvăluindu-le numele acelora pe care-i considera utili. KGB a încercat să-l reactiveze după război, dar a eşuat. Concluzia autorilor este că, între 1936 şi 1938, KGB a crezut că Stone era agentul lor, iar Stone era conştient de asta. Dar nu este încă foarte evident dacă era plătit pentru aceste servicii sau dacă el însuşi considera că activitatea sa poate fi catalogată drept „spionaj“. Cazul Stone nu este încă închis.

Există şi o explicaţie. Cel puţin la acea vreme, Stone credea cu tărie în binefacerile comunismului. E adevărat că se făcuseră greşeli, dar, cel puţin între 1936 şi 1938, el era convins că numai Stalin putea salva Europa din mâinile fascismului.

Pentru a-l înţelege pe Stone, e necesar să parcurgem şi restul cărţii. Dacă ne concentrăm doar pe cazul lui, ne va fi greu să descifrăm adevăratul sens al poveştii. Ceea ce este valabil şi în cazul lui Hiss. M-a bucurat faptul că autorii i au plasat pe cei trei în contextul istoric, alături de figuri mai puţin cunoscute. În afara contextului, poveştile îşi pierd sensul. De ce un tânăr şi strălucit membru al establishmentului, precum Hiss, ar colabora cu KGB? De ce un celebru om de ştiinţă, precum Oppenheimer, ar fi curtat cu atâta insistenţă? De ce lui Stone, un zgârie-brânză independent, i-ar trece prin minte să discute cu astfel de oameni? Dar lui Hemingway? Răspunsurile le găsim în contextul istoric lărgit: natura mişcării comuniste internaţionale din anii ‘30 şi puterea extraordinară a ideologiei comuniste.

În ciuda insistenţei minuţioase asupra numelor, datelor şi a notelor de subsol, din text rezidă atmosfera proprie acestei ideologii. Haynes şi Klehr recreează o întreagă lume dispărută a codurilor, a jargonului marxist şi a limbajului de partid. Întâlnirile secrete, grupurile de studiu, sentimentul de a fi parte a unei mişcări de avangardă care va face istorie – toate le regăsim aici.

Contextul istoric este important şi pentru că ne oferă posibilitatea de a face distincţii utile. Povestea lui Hiss diferă de cea a lui Oppenheimer, care diferă de cea a lui Stone. A-i pune laolaltă şi a-i cataloga drept „trădători“ înseamnă a nu le înţelege motivaţiile şi nici cultura din care provin. A refuza să acceptăm şi să investigăm dovezile fascinante pe care le avem la dispoziţie le-ar face un mare deserviciu. Dacă cineva scrie o poveste despre Proiectul Manhattan, e important să ştie că Oppenheimer nu a vândut secrete. Sau dacă scrie despre cultura americană în perioada Războiului Rece, trebuie să ştie că Hiss a fost un spion.

Prea mulţi au stors de sevă acest capitol important al istoriei, manipulându-l în scopul propriilor interese. Poate că cea mai bună metodă de a readuce la viaţă unul dintre cele mai tulburătoare momente din istoria Statelor Unite este de a urma exemplul acestei indispensabile, întunecate şi fascinante cărţi: urmează faptele, şi numai faptele, pentru că ele te pot purta în locuri mai stranii chiar decât ficţiunea. //

* Anne Applebaum este editorialist al prestigioaselor Washington Post şi Slate. Cea mai recentă carte a sa, Gulagul – o istorie, a câştigat, în 2004, premiul Pulitzer pentru nonficţiune.

Traducere şi adaptare de Cristina Spătărelu după textul publicat în The New Republic, iunie 2009