Marele străin de la Răsărit

Evoluțiile dramatice ale ultimilor câțiva ani găsesc Europa de Est prinsă într-o situație incertă. Handicapului inițial i s-au adăugat o viziune vest-europeană absentă și reapariția spectrului rus. Într-un fel surprinzător și amar, Europa de Est e, în acest moment, marele străin în plină Uniune Europeană.

Surprizele istorice au răbdare şi nu se pierd cu firea pe drum. Nimeni nu e mai în mă­su­ră să înţeleagă această lecţie dificilă de­cât Europa de Est. La 25 de ani de la că­de­rea dictaturilor comuniste, Europa de Est are ne­plă­ce­rea crescândă de a observa că nu e tocmai clar așezată pe hartă. Vreme de 45 de ani, între „Vin ame­ri­ca­nii!“ şi „Jos comunismul!“, est-europenii au presupus civilizat, și îndemnați de o insistentă retorică pro­occi­dentală, că partea lor de lu­me e în mod natural con­ti­nuarea celeilalte jumătăți europene. După toate așteptările, Europa de Est și Europa de Vest urmau să facă lin joncţiunea, ca două stații orbitale care se întâlnesc în spa­țiu și cuplează perfect. N-a fost și, la 25 de ani de la presupusa declanșare a în­ge­mănării, nu e așa.

Evident, Europa de Est s-a schim­bat, dar nu e, încă, parte a lumii în care trebuia să se regăsească. 11 state est-europene sunt, as­tăzi, membre ale Uniunii Eu­ro­pene, dar această formă de adopție nu e nici încheiată, nici predictibilă. Începând cu liniile mari ale raporturilor între statele Estului și blocul occidental, totul e de discutat, din ce în ce mai mult de dis­cu­tat. Primele semne de întrebare au apărut îndată după euforia reunificării europene. Societățile Estului au fost alocate unor pro­grame de reformare și reeducare care ur­mau să alinieze standardele juridice, eco­nomice și politice sau, cu alte cuvinte, să pună Europa de Est și Europa de Vest în aceeași matcă. Reușita acestui proces e no­tabilă, dar e în continuare greu de spus cât din acest succes e formal și cât e deja integrat în felul de viață al est-eu­ro­pe­ni­lor. Până la stabilirea procentelor care des­part imitaţia de realitate, alte câteva re­zul­tate sunt certe. Mai întâi, un transfer ma­siv de populație și forță de muncă din Est în Vest. Combinată cu transformarea pie­țelor est-europene în piețe de desfacere pen­tru economia vest-europeană, această situație pare să fi hărăzit Estului o carieră solidă de asociat secundar. Situația pro­mi­te o degradare masivă a societăților est-europene, condamnate la devitalizare și, mai departe, la retragere într-o zonă fără importanță pentru Europa. Acest aran­ja­ment a produs deja o tulburare internă masivă în statele Estului.

România, părăsită de cel puțin trei mi­lioane de oameni, e un caz tipic. O forță de muncă în descreștere și un minus masiv în vitalitatea socială, agravate de de­gradarea fizică a populației și de o eco­no­mie redusă la rolul de consumator-pres­ta­tor de servicii minore, riscă să pună sub sem­nul întrebării viitorul. România tră­ieș­te din ce în ce mai mult în afara pro­priului proiect și s-ar putea afla destul de curând în situația unui stat de categoria a doua. Nu atât un stat eșuat, cât un stat pre­car, cu valoare muzeală. Viitorul pare să indice o națiune care a pierdut forța de ino­vație și trăiește, la limită, din im­pro­vi­zațiile și rebuturile care dau tonul în toate sectoarele - de la învățământ, ad­mi­nis­tra­ție și sănătate la guvernarea politică. Dar toate astea erau oarecum previzibile. În fond, România și multe alte state euro­pe­ne nu puteau evita acest scenariu după îndelungata descalificare generală impusă de regimul comunist. Subdezvoltarea pro­fundă, garantată de 50 de ani de absență de pe scena mare și tot atâ­ția ani de succes comunist, a pus Estul într-o situație fără speranță din clipa re­venirii la matca europeană. Transformarea existențială for­țată de comunism s-ar putea dovedi irecuperabilă sau, în cel mai bun caz, va fi depășită într-o etapă is­torică depărtată și, deo­cam­dată, inimaginabilă. Pâ­nă aici, se poate vorbi de practica ine­vi­tabilă a faptelor istorice. Oricât și-a imaginat și dorit altceva, Estul nu avea cum să sară peste propria istorie. Intervenția Europei de Vest și rețeta de integrare europeană administrată după 1989 au aterizat într-o complicație profundă pentru care nu erau echipate. Dacă asta e parțial de înțeles, lucrurile se schimbă radical atunci când tre­cem la viziunea politică. Altfel spus, de la calitatea primei incizii occidentale la pla­nul de perspectivă, de la deciziile din mers la viziunea europeană pentru Europa de Est. Întrebarea „cum cazăm Europa de Est?“ a fost înlocuită brutal de întrebarea „ce avem de gând cu Europa de Est?“. Răs­punsul e, din păcate, ininteligibil.

Premierul grec Alexis Tsipras şi preşedintele rus Vladimir Putin: criza din Grecia şi expansionismul rus măresc incertitudinile Europei de Est

Perioada romantică a relaţiilor eu­ropene Vest-Est s-a încheiat. Te­mele pioase şi ge­ne­roase ale Ca­sei Comune Europene au fost înlocuite de crize şi probleme re­bele care cer un răspuns ferm la într­e­ba­rea: și-a asumat Europa de Vest o viziune stra­te­gică în care Europa de Est are un loc bine definit? Un timp, această întrebare a lăsat impresia unei chestiuni care nu cere răs­puns urgent. În fond, de bine-de rău, lu­crurile, mai precis, latura economică a noii realități europene, mergeau de la si­ne. Răspunsul nu presa. Apoi, în ultimii doi-trei ani, răspunsul a fost grăbit de noi împrejurări politice în Europa de Est. Pri­mul șoc a apărut în 2013-’14, când Rusia, fosta stăpână a locului, a decis să pună la încercare noul aranjament. Rusia a blocat militar opțiunile Ucrainei și a dezlănțuit un război civil pe care amenință să îl ex­tin­dă în fostele ei posesiuni est-europene. Pus în fața noii pretenții rusești de control asupra statelor Estului, blocul statelor ves­tice a reacționat echivoc. Retorica și sanc­țiunile economice s-au dovedit insu­fi­ci­en­te. Rusia nu a renunțat la planurile de ex­pansiune și control. Au apărut, chiar, spe­culații notabile, care sugerează că statele est-europene au fost plasate într-o rețea de negocieri indirecte în care Rusia con­di­ționează sprijinul în dosarul iranian și în criza din Grecia de un compromis în ches­tiunea statelor est-europene. În orice caz, un lucru e clar: nucleul vestic al Uniunii Europene nu are o viziune pentru Europa co­mună, cu Vest și Est solidare și in­te­gra­te. Chestiunea Estului rămâne în sus­pen­sie și, din acest motiv, pe lângă pre­ca­ri­ta­tea social-economică, statele Estului sunt, acum, confruntate cu un statut con­tra­dic­toriu: state europene, dar nu cu orice preţ. Un anume grad de imixtiune rusă pa­re de la sine înțeles pentru liderii occi­dentali și nimeni nu știe, în absența unor semnale clare, la ce valoare poate ajunge acest grad.

Cea de-a doua mare decepție a venit ca urmare a crizei fur­ib­unde din Grecia. Aventurile co­mune ale Germaniei, ca mamut local european, și Greciei, ca eșec amplificat de o guvernare comunistă şic, au generat un spectacol dezordonat și foarte neeuropean. Acordul smuls Greciei de presiunile germane e, deja, irelevant. Nimeni nu crede că acordul e capitolul fi­nal. În plus, e destul de clar că, după bram­bureala ateniană, Germania și Franța au înțeles să treacă la alt nivel de pla­ni­ficare. Mai întâi, președintele Hollande, tu­mefiat de insuccese economice interne, se­tos de procentaje pozitive și neliniștit de demonstrația de forță a Germaniei, a lan­sat ideea unei zone euro fortificate și au­tonome. Statele membre ale zonei euro ar urma să fie conduse de un guvern pro­priu, cu un ministru de Finanțe și un bu­get unic. Planuri similare au răzbătut și de la Berlin, unde ideea nu e tocmai o nou­tate și a fost evocată, încă din 2012, de Wolfgang Schäuble, ministrul de Finanțe ger­man și imperatorul nedeclarat al zonei euro. Evident, o asemenea restructurare ar lăsa statele Estului într-o zonă încă mai incertă și mai depărtată de Europa de Vest. Simplul fapt că zona euro a început să gândească în termeni proprii conduce la apariția unei noi Europe. Politicoșii îi spun „Europa cu două viteze“, fără să bage de seamă că un vehicul silit să se de­plaseze simultan cu două viteze poate foar­te bine sta pe loc. Realiștii, mai ales rea­liștii est-europeni, ar putea vorbi ceva mai aplicat de Europa „din nou divizată“. Căci o guvernare proprie a zonei euro n-ar fi o simplă formulă de reajustare eco^­no­mic-financiară, ci o decizie cu consecințe politice imediate. Statele Estului, cel mai numeros grup din afara zonei euro, ar deveni, dintr-o dată, un apendice al Uni­unii Europene, o entitate asociată, dar nu identică.

E posibil ca planurile enunțate sau evocate de Franța și Germania să nu fie for­ma­li­zate. Dar e la fel de posibil ca statele mem­bre ale zonei euro să se desprindă într-un bloc separat de facto. Chestiunea e, deja, înconjurată de confuzie. Mai întâi, pentru că apetența esticilor pentru moneda euro a scăzut după harababura din Grecia. Gu­vernatorul Băncii Centrale a Poloniei, fos­tul prim-ministru Marek Belka, s-a de­cla­rat neinteresat de admiterea într-o zonă a cărei monedă e „în flăcări“. Observația e logică. Mai puțin logică e poziția pro­mo­to­ri­lor monedei euro, care au avut nevoie de 20 de ani pentru a înțelege că proiectul pe care l-au susținut, dincolo de orice obi­ecție, nu e compatibil cu o Uniune Eu­ro­peană integrală.

Oricum, evoluțiile dramatice ale ultimilor câțiva ani găsesc Eu­ropa de Est prinsă într-o si­tua­ție incertă. Handicapului ini­țial i s-au adăugat o viziune vest-europeană absentă și reapariția spec­tru­lui rus. Într-un fel surprinzător și amar, Europa de Est e, în acest moment, marele străin în plină Uniune Europeană. Cum s-a ajuns aici nu e tocmai greu de în­țeles, dar discuția cere curaj. Și spațiu, în ar­ticolul viitor.