O grupare geografică dezarticulată

Nicolae Filipescu | 13.07.2010

Pe aceeași temă

Criza economico-financiară din 2008-2010 şi deficitele bugetare ale statelor din UE au accentuat divergenţele interstatale, au demonstrat fragilitatea modelului social vest-european şi au degradat elanul pentru integrarea politică şi economică a unor membri importanţi.

Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, trebuia să asigure o simplificare a procesului decizional la nivel „supranaţional“, să corecteze deficienţele acumulate prin tratatele anterioare şi să transforme Uniunea Europeană într-un centru de putere coerent, prestigios şi capabil să influenţeze evenimentele internaţionale. La insistenţa ţărilor mari din Europa Occidentală, UE a numit-o pe Caterina Ashton, o necunoscută britanică fără experienţă în politică externă, ca reprezentant înalt pentru Politică Externă, şi pe Herman van Rompuy, un politician belgian obscur, neinspirat şi anost, ca preşedinte al Consiliului European. Ceea ce a creat un adevărat vid de putere la conducerea comunităţii de la Bruxelles. Neavând reputaţie internaţională, cei doi lideri au fost plasaţi în funcţiile respective de statele mari din Europa Occidentală care, evident, intenţionează să controleze politica externă a UE.

Mulţi politicieni străini, formatori de opinie şi guvernanţi din puterile ascendente consideră că UE este o forţă geopolitică expirată, cu o creştere economică derizorie, cu putere militară mediocră şi cu demografie defavorabilă. Într-adevăr, Europa nu a reuşit să transforme UE într-o entitate redutabilă corespunzătoare unei populaţii de 500 de milioane de locuitori, cu un produs intern brut comparabil cu cel al SUA şi cu capabilitate tehnologică avansată. Din cauza lipsei de coerenţă politică, a insistenţelor multor guverne naţionale europene de a acţiona unilateral şi a unui sistem de asistenţă social nesustenabil, UE ar putea deveni irelevantă pe arena internaţională. Şocant, preşedintele american Barack Obama a decis să nu participe la întrunirea anuală a liderilor SUA şi UE de la Madrid, din 2010. China a ignorat sugestiile UE la conferinţele internaţionale. Premierul turc Recep Erdogan şi preşedintele brazilian Lula da Silva nu au luat în seamă insistenţele UE de a izola Iranul şi s-au etalat cordial cu preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad. Brazilia a încurajat Argentina să-şi reafirme suveranitatea asupra insulelor Falkland.

UE a renunţat la recunoaşterea unui steag comunitar şi a unui imn „naţional“, iniţiative propuse în proiectul de Constituţie iniţial. Parlamentul de la Strasbourg nu are prestigiul necesar şi mandatul statelor membre ca să-şi consolideze autoritatea faţă de parlamentele naţionale. Birocraţia comunitară de la Bruxelles, lipsită de responsabilitate şi nestimată de nimeni, promulgă reguli care rămân nerespectate, fără a fi urmate de consecinţe adverse.

Criza economico-financiară din 2008-2010 şi deficitele bugetare ale statelor din UE au accentuat divergenţele interstatale, au demonstrat fragilitatea modelului social vest-european şi au degradat elanul pentru integrarea politică şi economică a unor membri importanţi. Cele 16 state care au aderat la moneda euro nu pot funcţiona satisfăcător fără o autoritate supranaţională care să controleze activitatea fiscală a guvernelor naţionale.

Introducerea prematură a monedei euro a fost o încercare echivocă de a consolida identitatea europeană a celor 16 state participante, prin stabilirea unei convergenţe fiscale. Dar pragul anual de 3% din PIB pentru cheltuielile bugetare, stabilit de comun acord în trecut, a fost depăşit de multe ţări participante. Beneficiind de împrumuturi cu dobândă mică, guvernul socialist al Greciei a cheltuit iresponsabil fondurile împrumutate, a acordat beneficii exorbitante bugetarilor şi a falsificat în repetate rânduri rapoartele fiscale. După multe tergiversări, dispute şi acuzaţii, ceilalţi membri ai zonei euro au decis fără entuziasm să salveze moneda unică, prin ajutorarea financiară a Greciei falimentare. Dar şi alte ţări din UE, precum Spania, Portugalia, Italia, Irlanda şi alte state din Europa Est-Centrală sunt în derută fiscală din cauza lipsei de disciplină şi a cheltuielilor bugetare excesive.

Diferenţele de atitudine dintre Nordul şi Sudul Europei au creat resentimente profunde şi au devenit un obstacol important pentru progresul integrării politice şi economice a continentului european. În vreme ce grupul nordic a menţinut disciplina fiscală, cei din sud au profitat de acces la împrumuturi cu dobânzi minime, au avansat pretenţii de „solidaritate fiscală“, în baza cărora să se redistribuie avuţiile de la nordicii harnici, individualişti şi „înstăriţi“ la mediteranienii indolenţi, trândavi şi „nevoiaşi“, care astfel să poată continua un mod de viaţă frivol, bazat pe beneficii sociale nemeritate.

La Washington, mulţi oficiali influenţi consideră că Europa este o regiune în declin, intoxicată de un sistem social aberant şi incapabilă să-şi centralizeze funcţiile politice, militare şi de securitate. Fără reforme structurale majore, Europa va avea un rol minor în negocierile geopolitice importante. După două războaie mondiale devastante, Europa şi-a pierdut elanul pentru conflagraţii armate. Cheltuielile militare ale membrilor UE, descentralizate şi irosite, sunt oricum minuscule în comparaţie cu cele ale SUA.

Totuşi, Europa posedă calităţi civice importante, care îi acordă un potenţial considerabil de a influenţa comportamentul altor state. UE oferă posibilitatea de extindere viitoare, este un exemplu de societate democrată, deschisă şi prosperă şi are metode avansate de producţie. În speranţa de a adera cândva la UE, multe ţări din vecinătate şi-au reformat economia, sistemul politic şi relaţiile cu vecinii. În state precum Georgia, Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Croaţia, Muntenegru, Albania şi Turcia, forţele moderate şi-au consolidat influenţa, oferind electoratelor respective perspectiva unei aderări viitoare la UE.

Realizările UE de până acum sunt remarcabile. Cele 27 de ţări au creat o piaţă comună fără bariere vamale, o zonă de călătorii libere fără paşapoarte şi anumite legi cu aplicabilitate la nivel comunitar. Împreună, guvernanţii din UE reprezintă cel mai important susţinător al organizaţiilor şi legilor internaţionale. Aproape jumătate din costul operaţiilor de menţinere a păcii şi a diverselor programe ONU sunt finanţate de UE. Acoperind 38% din bugetul ONU, UE este cel mai generos contribuabil. UE finanţează 50% din totalul ajutoarelor pentru străinătate (SUA contribuie cu numai 20%).

Până acum, politica externă a UE a fost întotdeauna cel mai nesatisfăcător aspect al procesului de integrare europeană. Deşi multe „poziţii comune“ şi „recomandări oficiale“ au fost declarate frecvent, UE nu a fost capabilă să afecteze evenimentele importante internaţionale. Consililul UE, condus de un preşedinte „rotativ“, cu mandat limitat la 6 luni, era lipsit de continuitate şi deci incapabil să participe activ la influenţarea evenimentelor importante din străinătate. Debilitatea şi lipsa de coerenţă a conducerii UE a fost demonstrată jenant în decursul destrămării Iugosalviei, când UE a fost incapabilă să aplaneze o conflagraţie pur europeană. În 1991, preşedinţia rotativă de 6 luni a UE a fost deţinută consecutiv de Luxemburg, Olanda şi Portugalia, state care nu aveau putere, prestigiu sau interes să exercite intervenţia militară a UE în Balcani. Domolirea conflictelor din Bosnia-Herţegovina şi Kosovo a necesitat intervenţia militară a SUA. Rusia şi China, detestând ideea unei Europe unite, tratează separat cu guvernele naţionale din UE, încurajează disensiuni între statele membre şi oferă frecvent aranjamente de securitate prin care să dezbine alianţa UE cu SUA în NATO.

Inabilitatea UE de a influenţa evenimentele importante din străinătate a devenit clară şi în declanşarea războiului din Irak. Unele state mari din UE nu au agreat decizia SUA de a invada militar Irakul, ele nu au putut preveni declanşarea războiului împotriva lui Saddam Hussein. În Afganistan, America nu a apreciat suficient contribuţiile aliaţilor europeni în exercitarea „puterii civile“ (soft power). Casa Albă i-a presat ades pe partenerii europeni din NATO să contribuie cu un număr mai mare de militari pentru misiunea de contragherilă, despre care analiştii sunt de acord că nu poate avea succes exclusiv militar şi că necesită un efort civil masiv. Guvernanţii americani au încercat insistent să transforme NATO într-un instrument de exersare a puterii militare în exterior, prin care aliaţii europeni să-şi asume o parte importantă a responsabilităţii pentru „menţinerea ordinii mondiale“ sub tutela Statelor Unite, fără însă să li se permită o participare la elaborarea politicii dirijate de la Washington.

Tratatul de la Lisabona reprezintă un apogeu al procesului de integrare europeană. Deocamdată, guvernanţii din multe state membre încă nu sunt dispuşi să renunţe la suveranitatea naţională în favoarea organelor de conducere ale UE. În cele din urmă, implementarea Tratatului şi avansarea federalizării UE vor depinde de acceptarea de către elitele politice şi electoratele din statele membre a ideii unei Europe unite, democrate şi coerente, în care autoritatea comunităţii este centralizată, respectată de guvernele naţionale şi reprezentată în exterior de lideri cu prestigiu. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22