O istorie unită sau două viteze?

Cum de au ajuns est-europenii străini și marfă istorică de mâna a doua în noua Europă Unită? Cum de nu se recunosc vest- și est-europenii de frați buni? De ce facem figură exotică în Vest și unde s-au dus lucrurile care ar fi trebuit să ne lege?

Ideea unității europene nu e, totuși, o vor­bă în vânt. Până la urmă, lăsând la o parte incidentul cu românca refuzată de un ho­tel englez pe motive de românitate, plus Cortina de Fier casată în 1989, europenii au făcut comerț, au crezut în același Dumnezeu, s-au războit în­tre ei, și-au împrumutat cul­turile și au circulat, cu opreliști mereu doborâte, de la un cap la altul al con­tinentului. Și totuși, după 1989, când totul părea, în sfârșit, pregătit pentru o re­găsire îndelung amânată, est-europenii s-au trezit într-o situație neașteptată. La nivel stradal, prezența lor în Vest a stârnit curiozitatea rezervată unui neam necunoscut. La nivel statal, pro­blemele lor au fost repede împinse în sertar și s-au trezit mereu surclasate de chestiuni mai importante. Reapariția Es­tu­lui în istoria Europei e, la capătul a 25 de ani de cooperare liberă, un eveniment se­cundar, echivalent cu recunoașterea ine­vitabilă, dar nu prea fericită a unei rude de sânge uitate.

Discuția poate începe cu o ob­servație, azi, demodată. Ceea ce numim Europa nu e deloc o noutate. Până în pragul se­co­lului al XIX-lea, europenii se știau și se deosebeau de restul lumii prin credință și prin valorile generate de cre­din­ță. Lumea europeană era cunoscută sub numele de creștinătate. Astăzi, acest generic e ignorat, iritant sau inutilizabil. Creștinătatea nu mai spune ceva pe în­țe­lesul tuturor europenilor. Această dis­pa­riție a slăbit şi a mutat simțământul de uni­tate al europenilor în alt plan - dacă nu imaterial, atunci legalist şi greu ac­ce­sibil trăitorului de rând, fie el individ sau popor. Există, însă, o altă realitate care ne scapă în mult mai mare măsură și care ex­plică în termeni brutali înstrăinarea re­la­tivă a celor două jumătăți europene. E vor­ba de istorie. Nu de istorie alandala şi de co­rolarul ei „aşa a fost să fie!“, ci de is­toria separată a Vestului și a Estului. Aceas­tă despărțire a început mult mai devreme decât îndrăznim să ne închipuim și a con­tinuat tragic, în plină epocă modernă. E cazul să dăm la o parte de la început ve­chile şi vulgarele interpretări care despart Vestul de Est folosind imaginea unui Est ortodox salvator al adevăratei credințe și, prin urmare, detestat, sabotat și trădat de Vestul catolic și protestant. Sunt multe de spus în jurul acestei rupturi religioase, dar numai dacă discuția e curățată de re­sentiment, superiorități inventate și ge­lozii ascunse. Mult mai important, lăsând istoria să coopereze cu bunul simț, e de ob­servat că, pur și simplu, începând cu secolul al XV-lea, istoria Europei nu a mai făcut față unei singure realități și s-a se­parat în două câmpuri distincte. Vestul și Estul devin laboratoare separate, nu ne­a­părat ostile sau lipsite de comunicare. Se poa­te, de pildă, argumenta scandalos că Tran­silvania a fost parte a Estului doar târâtă administrativ şi prin colonizări in­terne de dictatura comunistă. Însă Vestul şi Estul parcurg aşa-numita istorie euro­peană comună adâncite în experiențe dis­tincte. Tocmai dispariția experienței co­mu­ne explică problemele de cunoaștere și re­cunoaștere de care ne lovim astăzi.

Cineva a spus cu o formulă incendiară: is­toria Germaniei e istoria Europei și istoria Europei e istoria Ger­ma­ni­ei. E o exagerare, bi­ne­în­țe­les, dar o exagerare care stă pe un adevăr solid. Ime­diat după 1450, istoria ger­mană devine cea mai im­portantă și mai persistentă problemă a istoriei eu­ro­pene. Germania, adică vier­muiala de state, orașe și domenii de limbă germană, nu reușeșește să găsească o formulă de coexistență, cooperare sau fe­deralizare. Tot concertul de state din jur, din Anglia până în Europa Centrală, tre­buie să facă față acestei probleme, pe care încearcă să o rezolve defensiv sau ofensiv. Sim­plificând, rezultatul e o suită de răz­boaie, tratate, împărțiri, reîmpărțiri și pre­schimbări statale care devin, pur și sim­plu, istoria Europei până în 1945 și, nicio surpriză!, mai departe. În treacăt fie spus, apariția și evoluția Uniunii Europene e cel mai nou capitol al istoriei germane ne­în­cheiate a Europei. Tot acest proces în care istoria s-a concentrat asupra așa-numitei chestiuni germane a fost însoțit de un pro­ces paralel de joasă intensitate, care a avut ca rezultat transformarea istoriei est-europene într-un proces periferic. Europa de Est a fost practic ascunsă și obscurizată de proeminența neîncetată a convulsiilor provocate, în zona centrală, de chestiunea germană. De altfel, în calitatea ei de zonă periferică, Europa de Est a fost mereu prinsă sub roți, în cursul convulsiilor uri­așe ale centrului. Împărțirea repetată a Po­loniei, apocalipsul din triunghiul Ucraina-Belarus-Rusia în timpul războiului so­vie­to-german și, în cele din urmă, alipirea statelor estice la imperiul sovietic sunt efec­te tragice ale istoriei euro-germane ca­re a distrus din mers periferia estică. Dincolo de violența războaielor, efectele asupra percepției vestice sunt profunde. Confiscat de propria istorie, Vestul a pier­dut aproape complet din vedere Estul. Asta nu înseamnă că Estul a ieşit în afara Europei, căci baza comună e de ne­de­mo­lat, câtă vreme scriem de la stânga la dreap­ta, folosim furculiţa şi ne scărpinăm egal în cap de uimire în faţa Domului din Milano şi în faţa Sfintei Sofia din Cons­tantinopol. Însă istoria europeană a Es­tului continuă, dacă nu clandestin, atunci secundar și neomologat.

Aproape tot ce se știe în Vest despre Est a venit, de la bun început, pe filieră rusă. Ca for­ță imperială aliată sau inamică Vestului, Rusia e, după 1700, cea mai importantă sursă pentru formarea imaginii Estului în Vest. După 1945, odată cu ocupația sovietică, Estul dispare aproa­pe complet din percepția Occidentului. În locul lui, apare o pată goală pe care Occi­dentul o asimilează cu Rusia. Prin urmare, în 1989, în momentul în care barierele cad, Estul e o mare noutate. Lumea Eu­ropei de Vest abia începe să își formeze o imagine asupra Estului, dar e prost servită de un trecut ignorant sau fixat prin lentile ruseşti. De aici, frustrarea atâtor est-eu­ro­peni care se simt desconsiderați sau chiar insultați de necunoașterea pe care o în­tâl­nesc în Vest. Procesul e reciproc. Est-eu­ro­penii înșiși uită, adesea, că sunt, la rândul lor, în situația de a descoperi Vestul la ca­pătul unei ignoranțe bine așezate. Situația ajunge la extrem într-o țară ca Marea Britanie, pentru care Vestul însuși e un teritoriu vecin și nu neapărat analog, iar Estul un tărâm de-a dreptul extraterestru. Britanicii au fost așezați într-o poziție geografică distinctă și s-au raportat la Europa mereu din afară. Rolul de arbitru nu putea întârzia și britanicii au așezat în centrul filozofiei lor politice prevenirea oricărei acumulări de putere pe continent, mai precis în zona de Vest a continentului. Se spune mereu că, în ultima mie de ani, britanicii n-au fost invadați niciodată de forțe plecate de pe continent. Se uită, însă, că britanicii au invadat de două ori continentul pentru a pune capăt, în 1815 și 1945, absolutismului european. Ex­pe­ri­en­ța britanică e extremă, dar ajută la în­țelegerea situației în care se găsește Eu­ropa de Est. În mod paradoxal, Estul e marea noutate neasimiliată a istoriei eu­ro­pene. Pentru destule state europene mar­cate de experiența colonială, Estul e mai departe decât părți ale Asiei și Africii. Asta, la vedere. Un alt curent, care face le­gea morală la mare adâncime, refuză re­în­tâlnirea cu Estul din pur resentiment ideo­logic. N-ar trebui să uităm că, ştiut sau ne­ştiut, pentru o mare parte a elitelor stân­giste occidentale, Estul e purtătorul unei culpe istorice insuportabile. Căci, în definitiv, Estul şi, în egală măsură ca­to­li­cismul polonez, se fac vinovaţi de dis­tru­gerea idealului comunist. Există, încă, o elită occidentală naivă, stupidă, militantă şi resentimentară care nu poate înţelege în ruptul capului cum de s-au lepădat est-europenii de binefacerea comunistă, de regimul ideologic corect. Un neam de înapoiaţi dă cu piciorul unei capodopere! Așa ceva nu se iartă! Est-europenii rămân, pentru atâţia progresişti occidentali care încearcă în continuare să elibereze lumea de capitalism, o trupă trădătoare de pri­mi­tivi insensibili la ideal.

Zidul Berlinului, noiembrie 1989: în momentul în care barierele cad, Estul european e o mare noutate pentru Vest.

Acest deficit de percepție, dublat de o lungă despărțire istorică, provoacă astăzi o neînțelegere uriaşă. Est-europenii nu sunt în­că acasă în Europa Unită. Mai mult, Vestul e dispus, în continuare, să trateze problemele Estului raportându-se la Rusia și acceptând pretențiile Rusiei. Estul e în continuare conceput ca o con­se­cință, și nu ca o realitate autonomă. In­ter­venția Ves­tului nu va schimba situația struc­tural, atâta vreme cât se va limita la fonduri eu­ro­pene și programe de reformă. Și unele, și altele au ajutat enorm, dar Eu­ro­pa nu se va reîntregi și nu va deveni o realitate co­erentă decât după ce Vestul și Es­tul vor reunifica istoria Europei. Mai în­tâi, acor­dând statutul strategic necesar Eu­ropei de Est. Europa cu două viteze tre­bu­ie să lase locul Europei cu o singură istorie.