Recviem pentru Doamna de Fier

În existenţa fiecăruia dintre noi vin momente la care ne aşteptăm cu toţii, dar care ne iau totuşi pe nepregătite. Sunt momente când istoria însăşi se opreşte să se reculeagă. Săptămâna aceasta, când fostul premier britanic Margaret Thatcher e condusă prin inima Londrei, pe ultimul său drum, se scrie un astfel de moment solemn.

Margaret Roberts s-a născut cu 87 de ani în urmă, la Grantham, în comitatul Lin­coln­shire, unde a copilărit în micul apar­ta­ment de deasupra prăvăliei tatălui său. Con­silier local şi preot me­todist, Alfred a avut o in­fluenţă majoră asupra lui Mar­garet, căreia i-a in­cul­cat un simţ profund al da­toriei, dar şi al libertăţii. Tot pe seama influenţei ta­tălui e pus interesul pre­coce pentru dezbaterile po­litice, arătat de Margaret. Co­legele de la şcoala de fe­te îşi amintesc o Margaret foarte îndrăzneaţă şi directă în dezbateri sau seminarii, o elevă sârguincioasă, mâ­nată de o ambiţie remarcabilă. În anii răz­boiului, când Grantham - un nod feroviar industrial – a fost frecvent ţinta bom­bar­damentelor germane, se spune că Mar­ga­ret îşi făcea temele sub masa din bu­că­tărie. La capătul conflictului, tânăra Ma­r­garet Roberts avea să înceapă ofensiva po­litică. În 1949, Partidul Conservator ac­cepta să o propună candidat în cir­cum­scripţia Dartford, din Kent, sudul Angliei - un mandat cu şanse zero pentru con­servatori şi pe care, într-adevăr, Thatcher nu l-a câştigat în două scrutine succesive, în 1950 şi 1951. Candidatura ei n-a trecut însă neobservată, mai ales că a reuşit să re­ducă substanţial din suportul electoral din Dartford al stângii laburiste. Atunci l-a cunoscut şi pe Dennis Thatcher, un om de afaceri divorţat cu care s-a căsătorit şi ală­turi de care avea să formeze unul dintre cele mai formidabile şi solide cupluri din politica britanică.

Pasul cel mare spre parlament l-a făcut în alegerile generale din 1959, când a obţinut un mandat în circumscripţia tradiţional con­servatoare din Finchley, nor­dul Londrei. Ambiţioasă şi tenace, Mar­ga­ret – devenită între timp Thatcher – a mai avut un atu la repartizarea portofoliilor în noul guvern conservator al lui Edward Heath: era femeie. Arhivele vremii do­cu­mentează consultările purtate de Heath cu apropiaţii săi, despre femeia cea mai po­trivită pentru un post în noul guvern. La ideea că tânăra Thatcher ar fi fost omul ideal, un apropiat al lui Health a replicat profetic: „Dacă o acceptăm, nu mai scă­păm de ea“.

Thatcher a primit atunci portofoliul Edu­caţiei, cu mandatul de reducere drastică a cheltuielilor. A fost o perioadă de care That­­cher nu s-a mândrit niciodată, cu re­zultate extrem de modeste. A rămas cu po­recla „hoţul de lapte“, după ce le-a retras elevilor din ciclul primar dreptul la lapte gratuit. A purtat un război total şi cons­tant cu funcţionarii din propriul minister, care au obstrucţionat-o cum au putut. S-a lăsat purtată de campania, pe atunci în vogă, de înlocuire a grammar schools - şcoli selective, considerate elitiste – cu ce­le comprehensive – şcolile deschise tu­tu­ror. Cu Thatcher la conducerea Mi­nis­te­ru­lui Educaţiei, numărul şcolilor selective desfiinţate a atins un nivel record. Avea să părăsească postul în 1974, odată cu restul Guvernului Heath, răsturnat de la putere pe fondul crizei petrolului şi al săptămânii de lucru de 3 zile.

Însă adevărata sa ascensiune politică nu în­cepuse. Sătulă de inconsecvenţa cu care conducerea partidului trata ieşirea din criza economică, Thatcher a decis în 1976 să candideze la şefia conservatorilor. Heath a tratat-o cu un dis­preţ abia disimulat şi ni­meni nu i-a dat nicio şan­să. După două tururi de scrutin intern, Margaret That­cher avea însă să de­vină prima femeie la con­ducerea unuia dintre ma­rile partide politice bri­ta­nice. În acelaşi an şi-a pri­mit, într-un ziar sovietic, şi porecla care avea să intre în istorie: „Doamna de Fier“.

Pe fondul crizei economice continue, gu­vernul laburiştilor lui James Callaghan se clătina puternic. Iar în 1979, inevitabilul s-a întâmplat – Callaghan a pierdut votul de încredere al parlamentului, iar con­ser­vatorii, conduşi de Doamna lor de Fier, au revenit la putere. Ca mai toţi şefii de par­tide de dinaintea ei, Thatcher promisese şi ea în campania electorală că avea să facă ordine în finanţele ţării. Spre deosebire însă de predecesorii ei, Thatcher nu şi-a uitat promisiunile la câştigarea alegerilor. Primul Guvern Thatcher a venit cu un buget ultraradical, care prevedea scăderea impozitării la o cotă acceptabilă, de la ni­velul astronomic al laburiştilor, în paralel cu reducerea drastică a cheltuielilor. Au fost legiferate măsuri limitând libertatea de mişcare a sindicatelor care răsturnaseră până atunci atâtea guverne. Întreprinderile de stat au fost scoase la privatizare, iar oamenii au căpătat dreptul de a-şi cum­păra locuinţele de stat şi au primit acţiuni la marile întreprinderi privatizate, ca BT sau British Gas. Mulţumită noilor politici fiscale şi monetare introduse de Thatcher, City - cartierul financiar al Londrei - a luat atunci un avânt fără precedent, de­venind un magnet pentru bănci şi fi­nan­ţişti din cele patru colţuri ale lumii. De cea­laltă parte, regiuni întregi puternic in­dustrializate au fost uitate complet de gu­vern, şomajul a atins cote uriaşe, iar ora­şe-simbol ale revoluţiei industriale de odi­nioară s-au transformat în jungle urbane.

Radicalismul acestor politici eco­nomice im­plementate de That­cher părea să ducă ine­vitabil la un eşec electoral usturător al con­­servatorilor. Cu doar 25% din pre­fe­rinţele electorale, Thatcher era, la în­ce­pu­tul anilor ’80, cel mai nepopular pre­mier din istoria ţării. Dar apoi s-a pro­dus mi­nunea – măsurile au început să dea roa­de, economia a crescut şi, odată cu ea, şi pro­centele lui Thatcher. Iar în apr­ilie ‘82, Doam­na de Fier a primit o tram­bulină ne­sperată de pe care avea să câştige con­for­tabil următoarele alegeri. Junta ge­ne­ra­lu­lui Galtieri din Argentina a invadat in­su­lele Falklands, mizând pe distanţa enor­mă, coşmarul logistic şi slăbiciunea eco­nomică a Londrei. Ignorând opinia re­zer­vată a uno­ra dintre apropiaţii săi, That­cher a dat în­să ordinul de atac. Marina bri­tanică şi avi­aţia au traversat Atlan­ticul şi, la capătul unui conflict de 74 de zile, au obţinut victoria. O ţară obosită, numită de presa străină a vre­mii „bol­na­vul Europei“, o fostă glorie imperială în­genuncheată şi umilită, a arătat lumii că mai poate. Că mai crede în viitor. La ur­mă­toarele alegeri, Thatcher a fost realeasă cu o majoritate chiar mai zdro­bitoare de­cât la primul scrutin, iar pe acest val de sus­ţinere populară, a trecut la strivirea ur­mătorului adversar: minerii.

În primăvara lui ‘84, greva declarată de sindicatul minerilor a dat startul celui mai formidabil conflict de muncă din istoria Re­­gatului Unit, cu ciocniri timp de apro­a­pe un an între mineri şi forţele de ordine. Gu­ver­nul a dejucat planurile liderului mi­nerilor, Arthur Scargill, de a paraliza eco­nomia prin blocarea livrărilor de cărbune, ridicând din timp munţi de rezerve de căr­bune, în aş­teptarea grevei. În martie ‘85, minerii au re­nunţat, iar în sicriul mi­ne­ritului a fost bătut ultimul cui. Thatcher învinsese din nou.

Doamna de Fier a abordat aceeaşi ati­tu­dine intransigentă şi în faţa separatiştilor republicani din Irlanda de Nord, care au replicat cu Semtex. Abia ieşită dintre rui­nele hotelului din Brighton, aruncat în aer de o bombă plantată de IRA, în 1984, That­cher a refuzat să îşi contramandeze plan­u­rile, afirmând la doar câteva ore de la atentat, într-un discurs sfidător la con­fe­rinţa anuală a conservatorilor, că „tero­ris­mul nu poate îngenunchea democraţia“.

Urmându-şi instinctele cultivate încă din timpul războiului, Thatcher a marşat pe strângerea relaţiilor cu Washingtonul, având în Ronald Reagan un aliat de nă­dej­de şi prieten de suflet. Alături de liderul sovietic reformist Gorbaciov, Thatcher şi Reagan au jucat un rol istoric în încheierea Războiului Rece şi eliberarea Europei de Est de sub tirania comunistă. În Uniunea Eu­ropeană, Margaret Thatcher a fost un ne­gociator formidabil. Deşi favorabilă in­stinctiv pieţei unice, premierul britanic s-a opus oricăror iniţiative de centralizare şi transfer al suveranităţii către Uniunea Eu­ropeană. Ea a obţinut faimosul rabat bri­tanic - returnarea unei părţi a contribuţiei britanicilor la bugetul UE - de care Lon­dra mai beneficiază şi acum.

Sfârşitul lui Thatcher avea să vină de unde nu s-a aşteptat. După câş­ti­garea – o nouă premieră is­torică - unui al treilea mandat cu o ma­jo­ritate chiar mai zdro­bi­toare, în 1987, Thatcher a anunţat intro­ducerea unei taxe comunitare – aşa-nu­mita poll tax. Ini­ţiativa a declanşat pro­teste şi violenţe de str­a­dă de o duritate ne­maivăzută până atunci în Marea Britanie. Speriaţi de dimensiunile protestului şi vă­zând că n-o pot convinge nicicum pe That­cher să renunţe la taxă, conservatorii au de­cis s-o debarce. Au organizat alegeri in­terne, pe care Thatcher a fost convinsă până ultima clipă – eronat – că le va câş­tiga. La 22 noiembrie 1990, părăsea pentru ultima oară Downing Street. A fost „o tră­dare cu zâmbetul pe buze“, cum avea să comenteze mai târziu.

Margaret Thatcher nu a fost un om per­fect. Singura femeie ajunsă vreodată pre­mier în Marea Britanie, ea n-a susţinut ni­ciodată mişcarea feministă. A militat ne­încetat împotriva tiraniei comuniste, dar şi-a asociat numele de cel al lui Augusto Pi­nochet, dictatorul chilian. A fost cam­pi­oana cumpătării şi economisirii – şi-a cum­părat din banii ei masa de călcat din Dow­ning Street - dar a încurajat formidabilul avânt al societăţii de consum din anii ’80 şi, fie şi indirect, îmbogăţirea galopantă a bancherilor din City. Dar Margaret That­cher a fost altceva: un politician al con­vingerilor, o raritate absolută a zilelor noas­tre. A crezut până în pânzele albe că oa­menii trebuie să fie liberi: să aleagă, să gre­şească, să fie lacomi sau generoşi. A câş­tigat trei alegeri succesive, fiecare cu un scor mai bun decât cele anterioare, şi a guvernat fără focus grupuri, sondaje de opinie şi consilieri de imagine. A preluat gu­vernarea într-o ţară deprimată şi sum­bră, îngenuncheată de greve şi probleme economice şi a făcut din ea o ţară com­pe­titivă, modernă şi cu un viitor. Sub Mar­garet Thatcher au fost promovate cele mai radicale reforme din istoria contemporană a Marii Britanii. Ea a îngenuncheat so­cia­lis­mul acasă şi comunismul în Europa. Când praful dezbaterii politice actuale se va aşeza, nu există nicio îndoială că istoria o va plasa pe Margaret Thatcher alături de ilustrul său predecesor conservator, Win­s­ton Churchill. //