Pe aceeași temă
Parlamentul de la Chişinău a eşuat luni, 7 decembrie, pentru a doua oară, în încercarea de a alege preşedintele. Urmează în 2010 noi alegeri parlamentare anticipate.
Alegătorii din Republica Moldova s-au înghesuit la 6 decembrie să voteze în număr mare cu Traian Băsescu, cel care înaintea turului I al alegerilor a promulgat modificarea şi completarea (OU nr. 36/2009) Legii cetăţeniei române (nr. 21/1991), act normativ care le facilitează obţinerea pentru rudele şi prietenii lor a mult râvnitului paşaport românesc cu care pot călători liberi prin lume. Până să le vină paşapoartele de la Bucureşti, moldovenii de peste Prut îşi amintesc cu nostalgie de vechea patrie sovietică, a cărei destrămare o regretă nu mai puţin de 48,6%, după cum constată ultimul Barometru de Opinie Publică recent difuzat. Aproape 44% ar vota la referendum pentru revenirea Moldovei la URSS, în vreme ce mai puţin de 30% ar fi împotrivă.
Un referendum în Moldova nu este cu totul exclus, însă nu unul pentru revenirea la URSS, ci unul pentru modificarea Constituţiei. Propunerea îi aparţine preşedintelui Parlamentului, Mihai Ghimpu, şi este o posibilă soluţie pentru a scoate ţara din blocajul politic în care se găseşte din luna aprilie, aruncată acolo de o Constituţie debilă.
După o violentă campanie electorală, presărată cu abuzuri şi brutalităţi ale administraţiei comuniste de la Chişinău împotriva opoziţiei, faţă de care atât ambasadele străine, cât şi organizaţiile internaţionale, de la UE la OSCE, au închis ochii, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a câştigat alegerile parlamentare de la 5 aprilie la scor. A doua zi, 6 aprilie, au început protestele studenţeşti din Chişinău, care au degenerat în evenimentele tragice din 7 aprilie, când au fost incendiate clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei. Doar moartea unor tineri, mărturiile zguduitoare ale altora bătuţi cu bestialitate de poliţie au întors frunţile încruntate de griji ale mai marilor lumii spre însângerata capitală de la graniţa de răsărit a UE. Vladimir Voronin parcă s-a jenat să câştige 61 de mandate de deputat, exact cât avea nevoie pentru alegerea preşedintelui, şi s-a mulţumit cu doar 60 de mandate, chiar dacă iniţial Comisia Electorală Centrală anunţase 61. Această slăbiciune i-a fost fatală liderului comunist.
După evenimentele nici până azi elucidate de la 7 aprilie, clasa politică s-a polarizat, iar societatea s-a divizat. Voronin a declarat că nu va negocia cu liderii opoziţiei, ci direct cu deputaţii aleşi în Parlament. Din acel moment, s-a vorbit de „votul de aur“ care să asigure alegerea noului preşedinte. Numai că votul n-a venit. De altfel, în mod greu de explicat, PCRM n-a vrut să negocieze, parcă forţând organizarea de alegeri anticipate. S-a spus chiar că PCRM doreşte un nou scrutin, în speranţa obţinerii celor 61 de mandate necesare alegerii preşedintelui. În Parlament, candidatura premierului Zinaida Greceanîi la fotoliul de preşedinte a strâns doar 60 de voturi, prima dată la 20 mai. Si a doua oară, tot 60 de voturi. Drept urmare, la 15 iunie, Voronin a dizolvat Parlamentul, fixând data alegerilor anticipate la 29 iulie.
Cele două tentative de a alege preşedintele s-au lovit de boicotul opoziţiei, deputaţii Partidului Liberal Democrat, Partidului Liberal şi cei ai Alianţei Moldova Noastră părăsind sala. Nu era pentru prima dată când alegerea preşedintelui era astfel boicotată de către opoziţie.
Potrivit Constituţiei Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, preşedintele este ales direct de electorat. Amendamentele constituţionale din 5 iulie 2000 au modificat procedura, şeful statului urmând a fi ales de Parlament prin votul a 61 de deputaţi din cei 101. Această prevedere obligă la căutarea unui consens între putere şi opoziţie, întrucât este foarte dificil ca o formaţiune politică să obţină 3/5 din mandate pentru a-l alege de una singură pe şeful statului. Prima tentativă de a alege preşedintele, în decembrie 2000, a condus la blocaj politic, dizolvarea Parlamentului şi alegeri anticipate câştigate atunci de comunişti. La 4 aprilie 2001, boicotarea procedurii alegerii preşedintelui de către cei 11 deputaţi ai Partidului Popular Creştin Democrat a eşuat, de vreme ce PCRM deţinea 3/5 din mandate.
La următoarele alegeri, de la 4 aprilie 2005, intervenţia liderilor „portocalii“, Băsescu, Iuşcenko şi Saakaşvili, a favorizat consensul pentru realegerea lui Voronin pentru al doilea mandat. Atunci, cei 23 de deputaţi ai AMN au boicotat şedinţa, fără să reuşească să blocheze însă alegerea. Astfel, procedura blocării prin boicotarea şedinţei devenise deja o tradiţie la Chişinău. Ar fi fost chiar straniu să nu se recurgă la ea şi în 2009.
Rezultatele alegerilor anticipate de la 29 iulie nu au condus la o limpezire a scenei politice de la Chişinău. PCRM decontează evenimentele de la 7 aprilie şi defecţiunea Marian Lupu, fost preşedinte al Parlamentului, care dezertează şi se alătură Partidului Democrat, condus de Dumitru Diacov, de la 60 de mandate rămânând doar cu 48, în vreme ce formaţiunile considerate de dreapta, PLD condus de Vlad Filat obţine 18 mandate, PL al lui Ghimpu – 15, AMN – 7, iar PD intră în Parlament cu 13 deputaţi, după ce, la 5 aprilie, se situase sub pragul de 5%. Forţele de opoziţie obţin o majoritate fragilă de 53 de mandate, insuficientă pentru alegerea preşedintelui.
La 8 august, la puţine zile după alegeri, PLD, PL, PD şi AMN au anunţat formarea coaliţiei de guvernare Alianţa pentru Integrare Europeană. Preluarea puterii la Chişinău se oprea la uşa Preşedinţiei. Coaliţia mai avea nevoie de încă 8 voturi pentru a-şi urca favoritul în fotoliul de preşedinte. Candidatura lui Marian Lupu, proaspăt uns preşedinte al PD, la funcţia supremă în stat, a părut soluţia ideală. AIE miza pe capacitatea lui Lupu de a obţine cele 8 voturi necesare de la PCRM. Lupu era figura de compromis asupra căreia se opriseră şi cancelariile străine, atât din Vest, cât şi din Est. Nu e niciun secret, sunt lucruri vehiculate prin redacţiile de la Chişinău şi printre diplomaţii străini acreditaţi acolo, că Lupu era considerat varianta optimă pentru un transfer de putere cât mai puţin agitat şi că ambasadele, mai ales cele occidentale, au încercat să-i convingă şi pe comunişti să-şi dea concursul la un astfel de deznodământ. Acest scenariu, însă, a fost respins de Voronin încă de la început.
La 21 august, forţele politice care constituiseră AIE l-au invitat pe liderul PCRM să participe la un dialog. Voronin a convocat Plenara Comitetului Central la 22 august şi a fixat linia politică a PCRM. Potrivit documentelor adoptate, PCRM este învingătorul indiscutabil al alegerilor, de la această realitate pornind toate negocierile. Comuniştii, după ce constată „eşecul“ AIE, insistă pentru un dialog separat cu formaţiunile parlamentare, în vederea creării unei coaliţii de centru-stânga. Chiar dacă nu e menţionat, din document rezultă că PD era avut în vedere pentru formarea majorităţii de centru-stânga. Avantajul coaliţiei PCRM-PD era evident. Cei 48 de comunişti şi cei 13 pedişti erau suficienţi pentru alegerea preşedintelui, ceea ce ar fi scos Republica Moldova din criza politică prelungită în care se afla. Lupu şi-ar fi văzut visul cu ochii şi ar fi devenit şef al statului, iar Voronin ar fi ocupat funcţia de preşedinte al Parlamentului. Pentru PCRM era vitală dizlocarea PD din alianţa cu partidele de dreapta. Scindarea AIE era tactica fixată de Plenara CC al PCRM pentru a-şi asigura victoria strategică, adică rămânerea la guvernare, alături de PD, în calitate de cea mai influentă forţă politică.
Indiscutabil, este meritul lui Marian Lupu şi al PD că au rezistat tentaţiei. Este un comportament inedit pentru scena politică de la Chişinău. Lupu şi-a achitat în avans obligaţiile faţă de partenerii din AIE, votându-l preşedintele Parlamentului şi pe primul ministru, în speranţa unui deocamdată nesigur mandat de preşedinte. Însă electoratul apreciază acest tip de comportament, Lupu conducând la capitolul încredere în toate sondajele de opinie realizate în ultimele luni, iar partidul său, în cazul unor anticipate, făcând un salt spectaculos, de la 13 la 24 de mandate, devenind astfel cea mai importantă forţă politică a coaliţiei.
Prima tentativă de alegere a preşedintelui, de la 10 noiembrie, s-a soldat cu boicotarea şedinţei Parlamentului de către comunişti. Disponibilitatea pentru dialog şi compromis a AIE a fost reconfirmată prin cele 12 propuneri, prezentate PCRM la 26 noiembrie. Impactul acestei oferte a fost nul. Întâlnirile lui Voronin cu Filat şi Lupu n-au deblocat situaţia. AIE n-a reuşit să convingă, deşi mai toţi observatorii spun că PCRM are doar de pierdut de pe urma anticipatelor. Poate că şi inabilitatea unor lideri AIE care şantajau de-a dreptul PCRM a contribuit la strângerea comuniştilor în jurul lui Voronin şi la blocarea alegerii preşedintelui cu riscul unui eşec la anticipate.
Potrivit Constituţiei, doar o dată pe an se pot organiza anticipate, aşa că dizolvarea Parlamentului se va produce la vară, iar alegerile vor avea loc, cel mai probabil, în toamna 2010. Dacă nu cumva, până atunci, procedura de modificare a Constituţiei, iniţiată de preşedintele Parlamentului, va duce la schimbarea modului de alegere a preşedintelui, adică trecerea de la 3/5 la majoritate simplă. //
