Pe aceeași temă
Programul nuclear al Iranului a facut subiectul condamnarii de catre Consiliul de Securitate al ONU, care a adoptat la 23 decembrie sanctiuni privind Iranul. Un numar de 22 de entitati si persoane implicate in programul nuclear si balistic iranian au fost incluse pe o lista anexata Rezolutiei 1737 a CS. Sanctiunile sunt universale, toate statele fiind chemate sa impiedice transferul sau vânzarea de materiale care pot contribui la dezvoltarea programului nuclear iranian.
Politica sanctiunilor reversibile si graduale
Inca din timpul recentei prezente a României in CS (2004-2005) dosarul iranian era pregatit pentru a fi adus in fata Consiliului. S-a acordat timp negocierilor, sperându-se ca troica europeana compusa din Franta, Marea Britanie si Germania va ajunge la o intelegere cu Teheranul, in schimbul unui pachet de stimulente economice. Dupa alegerea presedintelui Mahmoud Ahmadinejad, in iunie 2005, Iranul a amplificat discursul nationalist si a reiterat dreptul de a detine tehnologie nucleara pentru obtinerea de energie utilizabila in scopuri civile. Problema este ca, potrivit Tratatului de Neproliferare din 1968, la care Teheranul este parte, nu pot fi dezvoltate programe nucleare cu aplicatii militare. Or, Iranul nu permite Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (IAEA) sa verifice complet in ce masura programul sau nu include o dimensiune militara. Programul clandestin iranian a fost semnalat in 2003, dar tari precum Franta ar fi indicat pericolul inca din iulie 2002, cand SUA erau prea ocupate cu planificarea interventiei in Irak.
Rusia si China au jucat in CS rolul avocatilor Iranului, negociind indelung prevederile textului rezolutiei, reusind obtinerea unor concesii favorabile Iranului. In interventiile de dupa adoptarea rezolutiei, diplomatii chinezi si rusi au insistat asupra caracterului reversibil al sanctiunilor, care vor fi ridicate in momenul in care Iranul va opri imbogatirea uraniului si a faptului ca rezolutia CS nu deschide calea unei interventii militare in Iran. Dar, finalmente, Rusia si China nu s-au opus textului de rezolutie propus de cele trei tari europene, sprijinit de SUA si adoptat in unanimitate de CS. Ceea ce i-a unit pe toti cei 15 membri ai CS si in primul rând pe cei 5 membri permanenti a fost, ca si in cazul Coreii de Nord, pericolul proliferarii tehnologiei nucleare si posibilitatea ca aceasta sa ajunga pe mâinile teroristilor.
Primul argument este foarte solid. In prezent, doar un numar restrâns de tari, 8, dispun de arme nucleare. Altele au tehnologie nucleara utilizabila in scopuri civile. Daca Iranul va dobândi capacitatea de a produce arme nucleare si rachete pentru a le proiecta la distanta, influenta sa in zona va creste dincolo de pârghiile de care dispune deja in sudul Irakului, in Liban si in teritoriile palestiniene, prin organizatiile si militiile pe care le finanteaza si sustine militar si logistic. Iranul ar putea deveni singura tara din regiune, cu exceptia Israelului (care nu a negat, nici nu a afirmat detinerea de capacitati nucleare), care ar detine arsenal nuclear. Ar fi a doua tara musulmana, dupa Pakistan. Dar Iranul nu este o tara araba, iar tarile arabe cu guverne sunite din regiune ar dori contrabalansarea Iranului siit. Egiptul si Arabia Saudita, in special, ar putea fi tentate sa isi dezvolte la rândul lor capacitati nucleare militare, demarând o spirala a inarmarii nucleare intr-o regiune si asa fluida din punctul de vedere al securitatii.
Al doilea argument, adica transferul de catre noile puteri nucleare a tehnologiei unor organizatii teroriste, descrie o situatie care, desi posibila, este mai putin probabila. Desigur, este preferabil sa elimini riscul ca unele regimuri impredictibile si iresponsabile precum cel al lui Kim Jong-Il sa vânda tehnologie teroristilor, dar Iranul nu este Coreea de Nord. Nici un actor rational in relatiile internationale nu ar avea motive sa vânda teroristilor arme de distrugere in masa, pentru simplul motiv ca acestia ar dobândi o putere imensa si nu ar mai putea fi controlati de sponsorii lor. In plus, armele nucleare ajunse pe mâinile acestora, asa cum au dovedit-o armele conventionale de atâtea ori in istorie, ar putea fi folosite impotriva celor care le-au furnizat. Un exemplu, e drept limitat, este recent incheiatul conflict dintre Hezbollah si Israel din vara acestui an. Desi Hezbollahul se pare ca avea in arsenalul sau rachete capabile sa loveasca Tel Avivul, acestea nu au fost utilizate pentru escaladarea confruntarii, iar singurii care ar fi putut impune aceasta retinere erau sponsorii organizatiei islamiste, Iranul si Siria, care le transferasera aceste capacitati conventionale. Totusi, asa cum a dovedit-o cazul cercetatorului nuclear pakistanez care a oferit informatii nucleare Iranului si Libiei, indivizi si entitati pot face ceea ce institutiile statului nu ar vrea sa faca.
Raspunsul Teheranului fata de actiunea Consiliului de Securitate a fost un vot in Parlament privind revizuirea cooperarii cu IAEA si declaratiile liderilor iranieni ca vor continua imbogatirea uraniului si vor accelera programul nuclear. Practic, coordonatele contraofensivei retorice a Iranului sunt axele ambivalentei marilor puteri cu statut de membri permanenti din CS si cea a atacului antiisraelian. Scopul Teheranului este de a-si crea un portret de martir al luptei impotriva marilor puteri, care vor sa nege dreptul de a obtine capacitati nucleare tarilor in curs de dezvoltare, dupa ce au obtinut pentru ele acest statut si nu l-au negat altora. Iranul a afirmat deja ca va democratiza accesul la tehnologia nucleara in scopuri pasnice, raspândind tuturor tarilor din regiune stiinta tehnologiei nucleare si punând capat "apartheidului stiintific". Daca o va face, aceasta este o alta poveste, tarile nuclearizate tinzând sa aiba un comportament conservator, dovedind, indata ce au obtinut statutul de tara nucleara, interes in mentinerea unui club cât mai restrâns al "nuclearilor"; altminteri si-ar stirbi din importanta râvnita prin banalizarea accesului la tehnologie nucleara. Instrumentul folosit de Iran este punerea cazului sau in oglinda cu cel israelian, afirmând ca CS nu a luat nici o atitudine fata de inarmarea nucleara a Israelului. In interventia sa in fata CS, ambasadorul iranian a lansat o noua diatriba la adresa Israelului, a carui dezvoltare de capacitati nucleare a fost tolerata de o politica ipocrita si cu duble standarde a Consiliului de Securitate, care a comis si in trecut o serie de injustitii istorice indreptate impotriva iranienilor. In fond, Iranul este pedepsit pentru nerespectarea normelor Tratatului de Neproliferare la incitarea unei tari, SUA, care nici nu este membra a Tratatului, asa cum este Iranul.
"Masurile suplimentare care se impun"
Ce se va petrece in continuare? Un Comitet de sanctiuni va monitoriza aplicarea rezolutiei recent adoptate, putând sa extinda si sa revada lista persoanelor si entitatilor aflate sub imperiul sanctiunilor. Comitetul va raporta periodic, iar in termen de 60 de zile seful IAEA va trebui sa prezinte un raport in fata CS. Momentul va fi puternic mediatizat. in acel moment se pot adopta, potrivit politicii graduale de strângere a surubului de pâna acum, noi sanctiuni, daca Iranul va continua sa nu coopereze cu IAEA si sa nu-si suspende operatiunile de imbogatire a uraniului. Deja Rezolutia 1.737 a CS prefigureaza, in cazul nesupunerii Iranului, "masuri suplimentare care se impun".
Uniunea Europeana va continua efor turile diplomatice acompaniate de promisiuni de ajutor economic in schimbul renuntarii la programul nuclear cu ramificatii militare, in timp ce Rusia si China vor incerca pe caile lor sa isi asigure, in paralel, interesele petroliere (in cazul Rusiei, construirea unui reactor nuclear cu tehnologie rusa la Bushehr), iar SUA vor aloca probabil noi sume celor 75 de milioane de dolari acordati anul acesta de Congresul american opozitiei iraniene. Drept raspuns, Iranul va continua cel mai probabil retorica de pâna acum, amenintând cu socuri petroliere piata mondiala, o amenintare putin credibila, in conditiile in care tara depinde in masura de 70% de exporturile de petrol.
Este de asteptat ca presiunile interne sa creasca in Iran. Presedintele Ahmadinejad a câstigat alegerile cu o platforma de reforma interna, promitând schimbari sociale si economice care sa fie profitabile marelui numar. In schimb s-a concentrat asupra marii politici, a jocurilor internationale si regionale. E drept ca a coagulat natiunea in jurul unui program nuclear care a devenit fala tarii, dar problemele sociale ale somajului si saraciei persista. Reinvestitiilor in industria petrolului le-au fost preferate programele de inarmare si cercetare nucleara. Eventuale sanctiuni suplimentare pot accentua problemele sociale si izolarea Iranului, care miza pe un influx de capital din turism si noi investitii straine pentru revigorarea economiei.
Alegerile locale de acum doua saptamâni din Iran au fost câstigate de conservatorii moderati si de partida fostului presedinte Rafsanjani. Reformatorii altui fost presedinte, Khatami, au inregistrat si ei scoruri bune in fata sustinatorilor lui Ahmadinejad. Acestea sunt semnale clare pentru actualul presedinte ca trebuie sa acorde preeminenta problemelor sociale. In acelasi timp, nici adversarii sai, in eventualitatea dobândirii puterii, nu vor putea intoarce complet spatele unui program demarat acum mai bine de 20 ani si care a devenit o chestiune de mândrie nationala. Nici marele ayatollah Ali Khamenei, care nu s-a pronuntat inca asupra deciziei CS, nici altcineva din labirintul de institutii iraniene nu poate da inapoi programul nuclear iranian. Dar cum Teheranul nu a pretins niciodata ca tehnologia nucleara va fi folosita in alte scopuri decât civile, un compromis care sa nu supere electoratul este posibil oricând. Insa cu pretul transparentei totale a Iranului si al renuntarii la visul nemarturisit de putere militara nucleara regionala. Nota de plata pe care nu e clar daca cineva vrea sa o plateasca la ora actuala in Iran.
Pe agenda CS vor ajunge sau reveni alte subiecte fierbinti, precum conflictul intetit din Somalia si criza perpetuata din Darfur (Sudan), dar toate acestea nu vor putea pune in umbra atentia pentru Iran, dosarul iranian inflamându-se la ONU. Ca si cel nord-coreean, dupa adoptarea in octombrie a unei rezolutii care impune sanctiuni similare regimului lui Kim Jong-Il. Aceste doua probleme vor fi, dupa toate probabilitatile, in atentia CS si a mass-media internationale in 2007.
Necesara intransigenta
Marea necunoscuta ramâne posibilitatea utilizarii fortei pentru prevenirea, ca ultima ratio, a dobândirii armelor nucleare de catre Iran (sau Coreea de Nord). Franta a anuntat deja prin presedintele Chirac ca doctrina sa nucleara nu exclude actiuni "adaptate si ferme", de tip conventional "sau de alta natura" impotriva teroristilor sau a celor ce intentioneaza sa foloseasca armele de distrugere in masa. SUA au reafirmat doctrina atacurilor preventive. Este putin probabil ca actuala administratie americana, chiar si dupa pierderea alegerilor din Congres din aceasta toamna, va normaliza relatiile cu Iranul, intrerupte din 1980. Contextul regional nu este nici el cel mai stabil: insurgenta si instabilitatea din Irak, fragilitatea Libanului, impredictibilitatea regimului sirian, continuarea framântarilor israeliano-palestiniene.
Iranul si Coreea de Nord au dovedit pâna acum ca stiu cum sa paseasca in baletul diplomatic al negocierilor urmate de ruperea contactelor, schimbarea graduala a situatiei de fapt si revenirea apoi la masa negocierilor si reinnodarea cercului in scopul câstigarii de timp. Totusi, Consiliul de Securitate a dovedit, in ultimele luni ale lui 2006, ca poate adopta masuri concrete impotriva proliferarii nucleare, restabilind din credibilitatea acestui for, dar si a NPT si IAEA. O dictatura precum cea din Coreea de Nord si un regim teocratic care ameninta cu disparitia de pe fata pamântului a unei tari membre ONU nu pot fi lasate sa isi dezvolte programe nucleare militare. Este un risc prea mare pentru umanitate.
(Opiniile exprimate in acest articol il angajeaza pe autor doar in calitate personala.)
