Pe aceeași temă
Unii dintre noi s-au nascut tibetani. Daca faptul s-a intâmplat dupa 1950, de când Tibetul a inceput sa fie devastat de comunism, carenta de identitate si fractura de destin i-au situat - pretutindeni - intre neliniste si scandal. Oricum am privi circuitul existentelor, a fi tibetan avea sa devina, in numai doua generatii, contrariul oricarei promisiuni. Acasa, adica in matca geo-istorica a centrului veritabil si inaccesibil al Asiei, tibetanii sunt niste supravegheati. Si incetatenesc, in dialectul de partid al chinezei, perspectiva masiva a pedepsei. Daca nu se mai afla acasa, in Tibetul lor, sunt ceea ce nu fusesera niciodata: niste destarati si niste ratacitori. Dupa o jumatate de secol sub stindardul sângeriu al "eliberatorului", exploatarea tibetanului de catre chinez ar inrosi multe pagini din Marx. In 2008 insa, asteptând Jocurile Olimpicesi capitalul urias de reprezentare si pacifism adiacent, diferiti parametri ai problemei tibetane s-au transformat. Si se transforma, de fapt, in fiecare zi. Chiar daca, mai demult, o liniste de carcera si depese mefistofelice i-au diminuat sau chiar suspendat semnificatia, problema Tibetului e, fara surpriza, prea robusta pentru a nu intersecta orice initiativa internationala de care beneficiaza China. Cu atât mai mult si mai firesc acum, la o luna dupa ce autoritatile comuniste au majorat represaliile ucigase asupra unei populatii care nu se poate exprima. Sau care nu o face decât prin superlative atroce. Gloria olimpica a Beijingului se pregateste deocamdata si prin ordinul repetat de a deschide focul multimilor tibetane, la Lhasa ca si inAmdo (Qinghai) sau in Kham (Sichuan). Si totusi, printre circumstante agravate zi de zi, ar fi necesar sa depistam structura de adâncime a conflictului. Cu atât mai mult cu cât trasatura principala a tuturor comentariilor e, fatal, lipsa de informatie. Mediile occidentale au definit de mult China drept cea mai mare inchisoare pentru jurnalisti si internauti. Nimeni - cu exceptia aparatului de supraveghere si represiune din aria locuita de peste sase milioane de tibetani - nu cunoaste cu exactitate ce se intâmpla, acum, in Tibet. Dispunem de câteva fragmente veritabile, asfixiate deja de o propaganda formidabila. Uralele preconizate pot acoperi, in fapt, orice oroare, chiar daca ar depasi recorduri mondiale.
Ace lipsa
Ce s-a intâmplat? JOstiau ca vor prelua marca made in Chinainca din 2001. Abia in martie-aprilie 2008, cândprotestele mai multor mii de tibetani au fost intâmpinate cu foc deschis, arestari si restul ofertei oricarei dictaturi, s-a aflat ca exista, ca e imposibil sa nu existe o legatura fie si secreta intre problema tibetana, JOsi politica internationala. Intentia de a izola una dintre componentele ecuatiei cu trei necunoscute a esuat: se regasesc pe acelasi plan cu o insistenta care a surprins. Mai ales dupa ce planul de referinta e mai simplu de definit: parcursul flacarii olimpice, un ritual contrariat puternic la Londra, la Paris sau la San Francisco, atesta conflictul si extremele lui latente. Afisarea ipotezei "neamestecului in treburile interne"devine dubioasa, atât pentru autoritatile chineze, cât si pentru cele olimpice. Dimpotriva, Tibetul, politica internationala si sportul olimpic sunt ca niciodata mai amestecate. Ne-am fi asteptat ca, la Lhasa, noile cadavre sa fie macar putin mai stânjenitoare pentru oficialii chinezi, al caror rezultat si sunt. Dar ele par astfel mai ales pentru cancelariile occidentale, stimulate de coeziunea reactiilor civice si de exigenta de a nu abandona mize definitorii.
Nimeni nu a contestat vocatia politica a Chinei si toti o pot regasi intr-o istorie cu multe milenii - studiate de chinezi in ultimele trei. Tot ce si-a adjudecat China din punct de vedere politic, militar sau administrativ a fost intotdeauna atât de consistent si inamovibil, incât comunismul chinez, de la grefa initiala la ultimul fard propagandistic, n-a avut decât de câstigat in monolitism, amploare, certitudini. Bifând inceputul sfârsitului, Acordul in 17 puncte cu privire la masurile de eliberare pasnica a Tibetului, pe care China avea sa-l impuna la 23 mai 1951, recomanda ca Armata de eliberare populara sa nu isi insuseasca nimic din bunurile tibetanilor, nici macar - spune textul - un ac sau un fir de ata. Asa a inceput. Bilantul pe scurt: peste un milion de victime. Si paranoia supravegherii care pregateste victimele atinsese repetat cota de alarma. Cu câtiva ani in urma, o femeie de afaceri uigura din Turkestanul de Est, protejata a fortioride o reputatie regionala, a fost peste noapte intemnitata pentru vina de a fi expediat prin posta, in afara R.P. China, un exemplar dintr-un ziar comunist de provincie. Ne putem lesne inchipui ce valori ia acum. Dar nu stim cu exactitate.
Agentia de stiri Xinhua, preluata de website-ul Ambasadei Republicii Populare Chinezede la Bucuresti, afirma ca organizarea JOla Beijing ar fi "un drept sfânt acordat de popoarele lumii". Când primele ceremonii ale anului olimpic sunt, in China, funerare, comunitatea internationala se gândeste mai intâi la minimele obligatii. Din aceeasi sursa putem afla ca "unele state"sprijina actiunile recente ale autoritatilor comuniste: Turkmenistanul, de pilda. Sau Cuba. Cu aparenta unei gazete de perete potopite de "Asa nu!", sursa a republicat imediat un editorial al lui Adrian Severin. Din prima fraza, pentru a incâlci totul, acesta afirma: "In 1978, China comunista punea capat dogmatismului revolutiei culturale si incepea o transformare ordonata, bazata pe incercarea de a concilia socialismul de inspiratie marxist-leninista cu economia de piata si democratia de tip euroatlantic". Pentru unii, emblema a pacifismului au devenit, intre timp, strutii.
E salutar insa ca temele tibetane au atras si la noi comentatori bine cunoscuti, de la Traian Ungureanu si Sever Voinescu la Liviu Antonesei si Nicolae Manolescu. Defel la prima interventie in things Tibetan, d-l Teodor Baconsky a exprimat elegant complexitatea pe care o dezvolta contextul (Tien-An-Men Plus, in Dilema vechenr. 215 din 29 martie). Insider mai degraba resemnat, d-l Baconsky crede ca "guvernul de la Beijing e dominat de generatia reformatorilor", dar nu ofera decât exemplul intereselor economice care, ele, sigur ca fac mai flexibila atitudinea oficiala a Chinei fata de Occident in general. Dimpotriva, când fostul responsabil al oarecarei destinderi ideologice post-Mao a parasit inchisoarea abia in 1996, "reformatori" sunt poate unii manageri, insa linia ideologica a Partidului Comunist Chinez (PCC) e departe de a se fi frânt. N-a aparut deocamdata nicio diferenta notabila intre discursul PCC de acum si cel (boicotat) al oficialilor de la Kremlin in preajma JO1980, iar JO2008 sunt mai aproape decât se credea inainte de 10 martie, data unei comemorari. Dimpotriva, cred, fagasul tot mai adâncit intre chestiunea tibetana si sporturile in stare de agregare olimpica ne poarta inapoi, spre radacinile comparative ale unei nonviolente unice. Ce a lipsit in Birmania/Myanmar, in timpul represiunilor din octombrie 2007, daca nu conjunctia favorabila cu o alta traditie a nonviolentei?
Nonviolenta: economii si deviante
Buddhismul impartaseste cu hinduismul si jainismul, si de fapt cu intreaga istorie religioasa a Indiei, practica si doctrina nonviolentei (arhimsa). Toate vatamarile - mentale, verbale si corporale - sunt incercuite si eliminate, cu sprijinul unei cazuistici laborioase si eficace dupa care se orienteaza ritmurile comunitatilor monahale buddhiste. Convertirea lui Asoka la buddhism s-a petrecut, in secolul al III-lea a. Chr., datorita viziunii masacrelor. Cucerind Kalinga si contemplând sutele de mii de cadavre si deportati, Asoka intelege ca "a cuceri o tara independenta inseamna uciderea, moartea sau captivitatea oamenilor"(Al XIII-lea Edict in piatra). De atunci si pâna la extinctia buddhismului in India, practic un mileniu si jumatate, toate documentele reunite de indianisti ratifica o certitudine stranie: buddhistii nu au recurs niciodata la arme sau la forta. Cu cât comunitatile buddhiste s-au indepartat de India, in Asia Centrala, spre Dunhuang, in China, in Tibet, in Coreea si in Japonia, practica nonviolentei a fost fie altoita, fie bruiata. militarizare a buddhismului devine posibila, iar informele de nonviolenta radicala apare sinuciderea prin autocremare, limita atinsa de unii dintre calugarii care au protestat recent in Tibet.
Nonviolenta e un parteneriat, si anume unul global. Istoricii religiilor o descriu, in cazul buddhismului, ca asumare practica, câteodata infinit minutioasa, a solidaritatii viului, de altfel solida preistorie a oricarei idei de ecologie. Dar in China s-a intâmplat deseori altceva. Dupa anul 620, un fervent antibuddhist precum Fu I a atins limitele premaoiste ale interpretarii religiei, propunând direct ca toti cei care apartineau ordinelor monahale buddhiste din China, barbati si femei din intregul imperiu, sa fie casatoriti cu forta intre ei si sa fie indata varsati, cu totii, efectivelor militare ale statului. Celibatul si eschiva de la serviciul militar au iritat profund autoritatile dinastiei Tang, care in 845 va bloca brutal existenta buddhismului in China, dar in analele comparate ale monahismelor sunt putine initiative atât de macabre. Autorul chinez calculase deja profitul: in scurt timp statul ar fi beneficiat de sase noi armate.
Grecesc la origine asemeni democratiei, sportul - ca si postul - e nonviolenta de performanta. Tot ce, altminteri aliat, produce razboi si spasm e regularizat in sporturi, canalizat si adus la norma. Bifam asadar pâna si lupte corp la corp in care cineva e rapus, dar acesta, adversarul si publicul stiu olimpian ca participarea e câstigul, ca forta etalata in expresii-limita poate sa se cuibareasca regulamentar intr-un canon nonviolent, care are panteonul sau secular (si o rubrica in toate buletinele de stiri). Ca sa sublimeze intregul efort, sportul devine nonviolent pentru ca are multe reguli si un arbitraj. De mai bine de un secol, maxima performanta a nonviolentei de performanta se numeste olimpiada. Asia are traditia ei: martialul, impulsionat de onoare si metafizica, devenit arta.
Pacea, pacificarile si pasnicul, linistea noastra (in general) s-au coalizat indistinct cu minciuna. Din avanpostul extremei stângi, comunistii de pretutindeni si-au unit fisele de observatie: nimic nu pare mai nonviolent, mai linistit decât un cadavru. Sau macar decât orice anonim care nu poate silabisi decât frica. Secularizate, secretizate si mai ales intoarse pe dos, vechile dispute religioase dintre scolile tibetane si chineze - gradualism versussubitism - s-au transformat in tempoul altern al represiunii. In general graduala, Partidul Comunist Chinez (PCC) a preferat multa vreme instalarea treptata in ceea ce va deveni, ciopârtit, Regiunea Autonoma Tibet (RAT, din 1965). Reactiile internationale nu au intârziat totusi. Polonia, Cehia si Estonia s-au declarat deja, la reuniunea ministrilor de Externe din Slovenia (29 martie), in favoarea boicotarii politice a deschiderii Jocurilor Olimpice. Afacerile globale pot revendica, in partea postcomunista a Europei, asemenea solidaritati. Dar România, care a semnat, desigur, destul de moderata declaratie comuna, cu incertitudini preventive, nu regaseste, inca, responsabilitatea unei pozitii. Aflat in vizita in Laos la 31 martie, primul ministru chinez Wen Jiabao a strecurat intr-o conferinta de presa câteva aluzii fade la canalele de comunicare cu Dalai Lama ramase deschise. Totusi, altceva decât sinistrul Zhang Qingli, secretarul comunist de partid al Regiunii Autonome, ale carui imprecatii despre "sacalul"si "monstrul"de la Dharamsala au strabatut lumea. Presedintele CIOnu e tocmai convingator când considera apolitismul, unul nedefinit, ca deziderat al sporturilor olimpice. Fireste ca ingerinta diversa a politicului in sport e letala si ca baronul de Coubertin a reinventat ideile olimpice exclusiv pentru contextul social al libertatii. Acelasi lucru il afirma raspicat si printr-un consens rar, la 10 aprilie, Congresul american, adoptând o rezolutie care fixeaza urgentele din obligatiile Chinei.
Mici exercitii de imaginatie ar fi indicate. Deschiderea si inchiderea JO sunt doar momente. Intre timp, editia chineza isi va celebra campionii. Unii ar putea sa reuneasca, pe podium, probabili colegi chinezi si posibile dedicatii protibetane ale victoriei. Medalii vor primi poate si unii sportivi din tarile comuniste, si altii, buddhisti. Oricum, ca sa desfaca consensul morbid a trei nonviolente din care una e inoperabila si celelalte doua degradate la sofism, cel putin uneia din cele trei ii va trebui geniu. Nonviolenta politica si nonviolenta olimpica nu mai pot oricum subzista in afara valorilor asiatice care, precedând cu mult drepturile universale ale omului, le pot si revigora - compasiunea, in primul rând. Daca viitorul câstigator al probei de maraton de la Beijing nu va descoperi câte impartaseste in epuizare cu un tibetan - dupa kilometrul 40, gâfâind intr-un aer nesanatos si doar aparent liber -, va triumfa doar mercantilizarea galopanta. Si o pace dopata.
