Pe aceeași temă
Condamnarea comunismului starneste polemici. in principiu, problema este cat se poate de clara: indiscutabil, comunismul trebuie condamnat. Cei care l-au cunoscut si l-au trait au motive intemeiate sa nu aiba ezitari in aceasta privinta.
Nu stau exact la fel lucrurile daca ne punem intrebarea: ce anume vrem sa fie condamnat? Obiectul condamnarii este fie comunismul ca atare, in sens generic, fie regimul comunist, asa cum s-a instalat si a functionat el in Romania. Fie, in sfarsit, dupa cum indica titlul unei Rezolutii a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, "crimele comunismului". Discutia in jurul acestui subiect nu este nici falsa, nici lipsita de substanta.
Cel mai simplu ar fi, fara indoiala, daca am putea opta pentru condamnarea globala a comunismului "de la origini si pana astazi", de la Marx si Engels pana la varianta cubaneza a modelului sovietic. Includem in acest "pachet" si Partidul Comunist Francez, cu riscul de a contesta normele democratiei din aceasta tara? Ce pozitie adoptam fata de China actuala, care a ales o alta cale decat repudierea explicita a comunismului? Si apoi, in ciuda filiatiei directe, putem condamna o teorie pe motiv ca ulterior a dat nastere unei ideologii si unei practici catastrofale? Unei teorii, daca este gresita si nociva, i se raspunde, in mod normal, prin contraargumente. Este evident, cred, ca optiunea condamnarii globale se loveste de o serie de dificultati.
Ramane deci optiunea condamnarii regimului si/sau a crimelor sale. Care este solutia cea mai indicata? Textul Apelului privind condamnarea comunismului, respectiv Raportul prin care sunt explicitate motivele elaborarii primului document oscileaza intre cele doua (revista 22, 836-837/2006). De unde decurg anumite inadvertente si neclaritati pe care doresc sa le comentez in continuare.
"Crima" nu e definita
Titlul Raportului este fara echivoc: Raport pentru condamnarea regimului politic comunist ca nelegitim si criminal. Aceeasi sintagma se regaseste in textul Apelului care ii solicita presedintelui Romaniei, chiar din primele randuri, sa condamne "regimul comunist din Romania ca nelegitim si criminal". La numai cateva randuri insa, textul face trimitere la Rezolutia 1481 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei "privind necesitatea condamnarii crimelor comise de regimurile comuniste totalitare". Apelul recurge in continuare atat la formula "condamnarea crimelor comunismului", cat si la cea a "condamnarii comunismului".
De ce diferenta dintre cele doua formule poate genera confuzie? Pentru ca nu este vorba de o simpla nuanta. "Condamnarea regimului comunist" presupune mai degraba un demers istoric si politologic, in timp ce a condamna "crimele comunismului" inseamna mai mult o judecata de ordin juridic, moral, sociologic. In aceasta ordine de idei, principala mea obiectie este ca textul Raportului opereaza condamnarea regimului comunist prin inventarierea crimelor comise de acesta, lasand sa se inteleaga ca tocmai comiterea acestor crime defineste regimul, si nu invers. Rezultatul este un document inegal, de circumstanta, care face abstractie de necesara ei compatibilitate cu un discurs mai larg asupra istoriei contemporane.
Care sunt aceste crime? In capitole succesive (cap. 7-21), Raportul enumera exhaustiv actiunile prin care regimul, pe parcursul istoriei sale, a atentat la viata si la libertatea unor categorii de oameni, incepand cu Exterminarea programata a cetatenilor prin actiunile Securitatii, precum si alte forme de reprimare (1948-1989) si terminand cu Masacrarea cetatenilor in timpul Revolutiei anticomuniste din Decembrie 1989". In majoritatea cazurilor, aceste actiuni pot fi calificate fara discutie drept crime. Sunt insa si cazuri care se incadreaza mai greu in aceasta categorie. La cap. 13 citim: Represiunea impotriva culturii. Cenzura extrema. Arestarea intelectualilor protestatari (1945-1989). Dictatura exercitata asupra culturii este, bineinteles, un fapt de necontestat. Dar este aceasta dictatura o crima? Optiunile ideologice ale regimului interziceau, dupa cum se stie, punerea in circulatie a unor idei, dar nu puteau sa oblige pe nimeni sa se afirme ca artist prin asumarea lor voluntara. Opera lui Tolstoi a fost editata in tiraje de masa, in timp ce si simpla evocare a numelui lui Soljenitin era interzisa. Shakespeare, Camus, Dürenmatt - da, Ionesco - nu. Lista operelor prohibite e vasta si elocventa. Desigur, interdictia decretata in privinta unor opere ale literaturii nationale - fie clasice, fie contemporane - atesta o viziune abuziva asupra libertatii de expresie. Cu toate acestea, formula "cenzura extrema" este un nonsens. Ea sugereaza ca nu cenzura ca atare, ci doar aplicarea ei arbitrara si excesiva este de condamnat.
Exemplul acesta demonstreaza ca textul in cauza sufera de lipsa unei definitii a notiunii de "crima". Este evident ca acceptiunea data acestui cuvant penduleaza intre un sens strict, juridic - numim crima orice atentat la adresa vietii, sigurantei, existentei oamenilor -, si unul mai larg, aproape metaforic, conform caruia crima echivaleaza cu o interventie brutala si nociva in lumea valorilor, cu impunerea unei vointe contrare bunului simt si intereselor generale ale oamenilor, intr-un cuvant, cu utilizarea abuziva a puterii. Numai in sensul acesta mai larg poate fi calificata drept crima ceea ce textul numeste "represiunea impotriva culturii". Asemenea cazuri ar fi de inclus, in opinia mea, intr-o definitie prin care sa se precizeze in mod generic culpabilitatea regimului in ce priveste neconcordanta dintre litera Constitutiei si comportamentul real al autoritatilor statului, falsitatea funciara a unui regim bazat in primul rand pe forta de dominatie a structurilor represive. A include "arestarea intelectualilor protestatari" in capitolul privind "represiunea impotriva culturii" este la fel de discutabil ca si cand arestarea comerciantilor ar fi considerata o actiune indreptata impotriva comertului. Ambele fac parte dintre crimele regimului prin nerespectarea drepturilor fundamentale ale cetatenilor, asa cum au fost ele proclamate in diverse documente programatice si codificate prin Constitutie. Aceeasi observatie este valabila si privind cap. 12, intitulat Deportarile cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea si "vanzarea" evreilor si germanilor. Absenta unei definitii clare a "crimelor comunismului" se resimte cu atat mai mult, cu cat ea se repercuteaza si asupra termenului de "comunism". Sintagma "puterea comunista", utilizata in Raport, nu poate da decat o idee destul de vaga a regimului in cauza, cu contururi imprecise. Documentul ar avea de raspuns, de fapt, la trei intrebari: 1. Ce este comunismul sau "puterea comunista"? 2. De unde provine? 3. Prin ce se justifica condamnarea lui?
Invocarea "sovietizarii" este insuficienta
In ce priveste prima intrebare, nu gasim nici in Apel, nici in Raport vreo definitie explicita a regimului. El este apostrofat in textul Apelului drept "nelegitim si criminal", drept "un regim de o criminalitate extrema", "in care au fost incalcate in mod flagrant si programatic aproape toate drepturile omului". Aceste sintagme raspund, de fapt, si la intrebarea a treia, cea din urma fiind, intr-un fel, reluarea celei dintai: "Condamnarea criminalitatii comunismului trebuie facuta odata cu prezentarea principalelor crime comise de acesta".
Lipsa de acuratete in privinta raspunsului la prima intrebare genereaza neclaritati la capitolul reperelor istorice ale regimului comunist. Cand devine Romania o tara comunista? Odata cu actul istoric din 23 august 1944? Sau incepand cu instalarea guvernului Groza, la 6 martie 1945? Si una, si alta sunt greu de conceput, din moment ce Romania ramane o monarhie pana la abdicarea Regelui Mihai, din 30 decembrie 1947. Raportul ofera indicatii vagi si ambigue in aceasta privinta, propunand termenul de "sovietizare" drept solutie pentru depasirea acestei dileme.
Acest termen functioneaza, asadar, in contextul dat, ca un raspuns la cea de-a doua intrebare, privind provenienta regimului.
In felul acesta - fara a se afirma insa in mod direct -, regimul comunist este definit ca un regim de ocupatie. Prin cifra de 90% a "influentei" acordate Uniunii Sovietice ("procent impus de Stalin lui Churchill") - citim in Raport in legatura cu acordul de la Ialta - "se pecetluia sacrificarea Romaniei" (cap. 1). Tot in acest capitol, cabinetul Groza ("impus de Stalin") este etichetat drept "un guvern-marioneta", sarcina lui fiind inceperea "sovietizarii tarii, respectiv (...) lichidarea democratiei pentru a face posibila instaurarea comunismului". Titlul capitolului urmator enunta Instaurarea nelegitima si prin forta a puterii comuniste prin fraudarea uriasa a alegerilor din 1946. Calificat drept "o crima impotriva poporului roman, prin furtul vointei natiunii", evenimentul acesta este pus in legatura directa cu crearea conditiilor pentru a se intensifica "ritmul sovietizarii", care va culmina, dupa "trecerea de la un regim democratic multipartidic la dictatura partidului unic", prin "suprimarea fortata a monarhiei", urmata de "sovietizarea totala, prin forta, a Romaniei" (cap. 4-6). Termen suficient de vag, "sovietizarea" inseamna impunerea, de catre comunisti, a "propriului sistem economic si social, potrivit retetelor experimentate in deceniile anterioare de Lenin si Stalin".
Avem, asadar, in fata urmatorul tablou istoric: acordul de la Ialta permite Uniunii Sovietice extinderea dominatiei sale asupra Romaniei, dominatie ce se realizeaza mai intai treptat, in anumite limite, iar apoi pe toata extinderea vietii social-politice. In viziunea Raportului, o definitie a comunismului este superflua tocmai in masura in care descrierea originilor sale echivaleaza cu o definitie: comunismul este regimul impus de sovietici dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Bineinteles, aceasta teza este in esenta conforma cu realitatea. Intr-adevar, in fiecare dintre tarile din Centrul si Estul Europei, ocupate de sovietici, a fost instaurat acelasi regim, astfel incat, cel putin in primul deceniu de dupa razboi, "lagarul socialist" prezinta imaginea unui ansamblu de state evoluand in aceiasi parametri de asimilare a modelului inventat la Moscova. Numai ca teza lasa neelucidate aspecte esentiale ale caracterului si functionarii regimului comunist. Bunaoara, daca regimul are un caracter eminamente exogen, el fiind in exclusivitate rezultatul unui export de sistem social-politic, cum se explica mentinerea sa dupa retragerea din Romania a trupelor sovietice in anul 1958? Asa cum apare ea in Raport, teza indica o analogie cu formula regimurilor impuse, cunoscute sub numele de "colaborationism": recurgerea la obedienta neconditionata a unor persoane si institutii, dispuse sa execute ordinele venite de la "centru". Dupa cum am vazut, expresii ca "guvern-marioneta" si altele justifica o asemenea interpretare. Orice "colaborationism" inceteaza, insa, odata cu disparitia conditiilor care l-au creat. Cantonata in spatiul acestei teze, interpretarea istorica devine lacunara si contradictorie. Pentru a ne putea explica mentinerea comunismului in Romania dupa retragerea trupelor sovietice, avem nevoie de noi ipoteze de lucru, cum ar fi:
1. Regimului impus prin "sovietizare" nu i se poate aplica formula "colaborationismului". 2. Condamnarea comunismului din Romania nu se poate disocia de intelegerea specificului sau.
Ce inseamna acest specific? Dintr-o serie de asemenea elemente ma opresc doar la cateva. Dupa cum se stie, in Uniunea Sovietica si in alte tari din lagarul socialist, dupa 1953, anul disparitiei lui Stalin, respectiv 1956, momentul "raportului secret" prezentat de Hrusciov la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, a avut loc un proces de "destalinizare". Fenomenul este aproape inexistent in Romania. In schimb, sistemul manifesta, de la sfarsitul anilor ’50, inceputul anilor ’60, semne evidente de distantare fata de Moscova, de accentuare treptata a independentei, iar mai apoi evolueaza spre un neodogmatism de tip national-comunist care refuza si reprima orice incercare de reformare a regimului.
Statul roman parcurge un drum lung de la lipsa de suveranitate din anii postbelici la suveranitatea limitata din perioada 1948-’58 si la redobandirea suveranitatii depline dupa retragerea trupelor sovietice si exercitarea unei independente reale in anii 70-’80. Invocarea "sovietizarii" este insuficienta pentru intelegerea acestor fenomene, tocmai in masura in care aceste evolutii, pe langa caracterul comunist al partidului, nu pot fi disociate de faptul de a fi fost partidul comunist roman.
difera de celelalte "tari fratesti"
In mod evident, sunt de luat in considerare doua fenomene contrare si complementare. Pe de o parte, mostenirea istorica a unor relatii conflictuale cu Rusia tarista, dar si cu Uniunea Sovietica si, drept consecinta, a unor puternice trasaturi de rusofobie in mentalul colectiv (in comparatie, sa zicem, cu sarbii si cu bulgarii). Pe de alta parte, optiunea pentru autoritarism politic si traditia unei puternice orientari de dreapta a spiritualitatii romane interbelice. Fara invocarea lor, raman fatalmente invaluite de mister atat vointa de distantare fata de Moscova, inceputa de Dej si continuata de Ceausescu, cat si mirajul dictaturii personale, cele doua elemente determinante ale regimului comunist din Romania. Daca, in mod evident, Romania comunista difera de celelalte "tari fratesti" (mai ales dupa 1965) printr-o dictatura personala care se suprapune dictaturii partidului, lucrul acesta este explicabil numai in contextul istoriei nationale, si nu prin prisma "sovietizarii".
Contrar unui loc comun foarte raspandit, marile miscari de contestare din Germania de Est (1951), Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) si Polonia (1979-’81) nu au fost opera unor figuri puternic marcate de anticomunism. Aceste miscari au fost declansate si conduse de oameni politici - Imre Nagy, Dubcek, Lech Walesa - care si-au propus reformarea sistemului. Nici una dintre aceste miscari (cu exceptia, intr-o anumita masura, a Revolutiei de la Budapesta) nu s-a afirmat ca o incercare de restaurare a vechiului regim. Explicatia este simpla: in interior, regimul comunist putea fi contestat in mod efectiv si legitim numai de pe pozitii de stanga, singura recunoscuta drept valabila dupa canoanele ideologiei comuniste. Asta nu inseamna ca regimul nu avea oponenti de dreapta in aceste tari. Numai ca ei erau denuntati, urmariti, neutralizati, redusi la tacere in mod deschis, fara menajamente, potrivit dogmei de baza a regimului referitoare la "dusmanul de clasa", neavand astfel nici o sansa de a articula o miscare contestatara de proportii.
Romania nu a cunoscut o miscare de rezistenta sau de reforma mai consistenta - pornita fie din sanul partidului, fie din partea populatiei - nu pentru ca regimul nu a starnit nemultumiri si nu a avut oponenti, ci pentru ca nu avea o traditie mai puternica de stanga. Sa nu uitam ca minerii din Valea Jiului sau muncitorii din Brasov nu s-au ridicat pentru un alt regim, ci pentru un regim mai bun. Reformarea sistemului prin restabilirea suveranitatii poporului (Budapesta), prin innoirea radicala a elitei conducatoare (Praga), prin transformarea sindicatelor intr-o forta politica (Varsovia) - cele trei tentative majore de contestare a "socialismului real" au drept trasatura comuna intelegerea si conlucrarea, realizate in forme variate, dintre nomenclatura, intelectualitate si muncitorime, pe baza unor asteptari comune fata de socialism. Toate trei demonstreaza felul in care presiunea societatii putea sa fie, in anumite limite, preluata de partid, care detinea monopolul puterii. Uniforma in esenta, "sovietizarea" a produs, asadar, evolutii diferite, in functie de realitatile istorice din fiecare tara.
"Tradarea intereselor nationale"
In repetate randuri documentul insista asupra "tradarii intereselor nationale" de catre puterea comunista. Punctul nevralgic al acestei optici il constituie, fara indoiala, acordul de la Ialta. Dainuie in gandirea politica romaneasca o anumita forma de judecata moralizatoare, totalmente irelevanta asupra acestui acord. Intr-un discurs rostit la Riga, la 7 mai 2005 (citat in document), nici presedintele George W. Bush nu face altceva decat sa afiseze o luare de pozitie pe cat de atasanta pentru gusturile politice curente, pe atat de neconcludenta privind comportamentul tarii sale la momentul respectiv. Din clipa prabusirii frontului Chisinau-Iasi, in august 1944, Romania era, in relatiile sale cu Uniunea Sovietica, o tara beligeranta invinsa. Chiar daca, prin actul de la 23 august al intoarcerii armelor, ea si-a imbunatatit considerabil pozitia, evitand varsarea de sange pe care ar fi produs-o infruntarea ofensivei sovietice, ea urma sa devina o tara ocupata de armata sovietica, la fel ca si celelalte tari "eliberate".
"Anexarea nedreapta si prin forta a Romaniei la imperiul sovietic" este pusa in exclusivitate pe seama Conferintei de la Ialta, unde s-a reconfirmat "influenta" de 90% a Uniunii Sovietice in Romania si astfel s-a pecetluit "sacrificarea Romaniei". Acesta este unul dintre locurile comune cele mai raspandite si cele mai discutabile ale istoriografiei romane. Ialta se proiecteaza in imaginarul unor istorici romani ca un moment al damnatiunii, al raului absolut. Or, intrebarea nu este ce s-a intamplat la Ialta, ci cum s-a ajuns acolo. S-a ajuns - rezumand lucrurile la esential - prin doua realitati ale celui de-al doilea razboi mondial. Primul este participarea masiva a armatei sovietice la infrangerea lui Hitler, astfel incat sovieticii au ajuns la Berlin simultan cu aliatii. Cel de-al doilea este optiunea geostrategica a Statelor Unite privind prioritatea acordata - pe langa Europa de Vest - Extremului Orient, in detrimentul Europei Centrale si de Est (debarcare aliata in Normandia - da, in Balcani - nu). La Ialta s-a consfintit impartirea lumii in sfere de interese, exact asa cum s-a procedat si cu alte ocazii in secolele precedente. Celebrele "procente", departe de a fi expresia unei nechibzuinte iresponsabile a "Occidentului", purtau marca pragmatismului specific marilor puteri in urmarirea propriilor interese. In aceasta privinta, nu exista nici o diferenta notabila intre tratatele de pace semnate la sfarsitul celor doua razboaie mondiale - invingatorii si-au impus vointa distribuind recompense si pedepse.
In preambulul care precede enumerarea crimelor comunismului citim: "iunie 1941: guvernul condus de maresalul Ion Antonescu declara razboi Uniunii Sovietice si elibereaza teritoriile pierdute cu un an in urma. Ulterior, armata romana va lupta alaturi de armata germana impotriva Uniunii Sovietice".
Admitem, asa cum sugereaza textul citat, ca armata romana a pornit in acel moment un razboi just, de eliberare a unor teritorii. Urmarile acestui eveniment pot fi privite din doua perspective sensibil diferite. Prin insuccesul actiunii sale militare, Romania a fost invinsa si ocupata de sovietici. Aceasta este perspectiva documentului in cauza, din moment ce se vorbeste de "anexarea nedreapta si prin forta a Romaniei la imperiul sovietic". Dar mai exista perspectiva unei alte interpretari: armata romana a atacat Uniunea Sovietica imediat dupa declansarea ofensivei de catre Germania nazista. Aliat al acesteia din urma timp de trei ani, ea a fost invinsa de coalitia antihitlerista, la fel ca Ungaria sau Bulgaria.
Viziunea asupra istoriei a Raportului este deosebit de discutabila, prin excluderea completa a celei de-a doua perspective in favoarea celei dintai. Desigur, intoarce rea armelor la 23 august 1944 distanteaza Romania atat de Bulgaria, cat si de Ungaria in privinta ultimului episod al razboiului. Meritele celor care au decis sa intreprinda acest act - in primul rand, Regele Mihai - sunt incontestabile. La fel isi are insemnatatea istorica participarea armatei romane la victoria finala asupra Germaniei naziste. Cu toate acestea, este evident c a Romania, Bulgaria si Ungaria urmau sa impartaseasca aceeasi soarta, din cauza angajarii lor in razboiul Germaniei naziste impotriva Uniunii Sovietice - si, implicit, a coalitiei antihitleriste -, indiferent de momentul din 23 august, petrecut la Bucuresti.
O perspectiva ingusta de tratare a istoriei nationale
Ne place sau nu, istoria nationala se incadreaza in tabloul mai vast al istoriei continentale si globale. In momentul in care Hitler a declansat cel de-al doilea razboi mondial, Ungaria avea motive sa i se alature in stradania sa de a anula urmarile tratatelor de pace din 1919-’20, in timp ce Romania nu avea asemenea motive. Era interesata insa in infrangerea Uniunii Sovietice pentru redobandirea unor teritorii pierdute. Nu aceasta diferenta le-a determinat insa destinul istoric pentru urmatoarele decenii, ci alianta cu germanii. Or, problema Europei si a lumii, din toamna anului 1939 si pana in mai 1945, ba, mai mult, pana la capitularea Japoniei, nu era in primul rand expansiunea viitoare a Uniunii Sovietice. Pe primul loc se situa atunci, din ratiuni lesne de inteles, oprirea expansiunii germane, respectiv stoparea dominatiei mondiale a axei Berlin-Roma-Tokio1.
Din punctul acesta de vedere, tarile amintite au facut - indiferent de motivele invocate - o alegere gresita alaturandu-se Germaniei. Nu doar pentru ca ea urma sa piarda razboiul, ci din cauza diferentei de fond dintre cele doua aliante. Desi Uniunea Sovietica facea si ea parte din coalitia antihitlerista, alegerea acesteia era preferabila nu numai din ratiuni de ordin pragmatic - se putea oarecum miza pe victoria acestei coalitii -, dar si din motive de ordin moral si intelectual: era totusi alianta democratiilor occidentale! Este de inteles daca, in conditiile deceniului patru, vederea multora a fost incetosata fie de iluzii si prejudecati, fie de un pragmatism cu bataie scurta. Cu atat mai importanta mi se pare limpezirea tabloului pentru generatiile prezente. A-i face raspunzatori pe "occidentali" pentru cedarea lor in fata pretentiilor expansioniste ale lui Stalin nu este cu nimic mai putin simplist decat nedumerirea fata de optiunea statelor est-europene, la momentul respectiv, in favoarea Germaniei2. (A se vedea diferenta dintre cele trei tari amintite si Iugoslavia.)
Perspectiva ingusta, de tratare a istoriei nationale intr-un spirit oarecum provincial, poate fi ilustrata cu inca doua exemple semnificative. Citim in preambulul Raportului urmatoarele: "august 1919: armata romana ocupa Budapesta pentru a elibera Ungaria de regimul sovietic instaurat in martie 1919 de Bela Kuhn (la initiativa si cu sprijinul lui Lenin). Bela Kuhn (sic!) actionase pentru a sovietiza Transilvania".
Gasim in aceste trei randuri o mostra perfecta a unui discurs istoric suprarealist. Romania si Ungaria erau in acel moment doua state aflate in conflict in legatura cu statutul viitor al Transilvaniei, statut ce urma sa fie stabilit de conferinta de pace. De vreme ce acest conflict incepuse inainte de preluarea puterii de catre Béla Kun, interventia romana nu are nimic de a face, in fond, cu acest eveniment. Pe de alta parte, prezentarea interventiei drept "eliberare" presupune cel putin existenta unui mandat explicit in acest sens, ceea ce in cazul in speta a lipsit cu desavarsire3. In sfarsit, calificarea instaurarii Republicii Sfaturilor drept un act comandat de la Moscova reprezinta proiectarea unei viziuni a revolutiei proprie Bucurestilor de atunci asupra evolutiilor politice de la Budapesta, unde evenimentul se inscrie cu totul altfel in parametrii istoriei nationale4. Suparator in pasajul citat este confuzia dintre descrierea faptelor si interpretarea lor: cu toata criza politica de la Budapesta, a califica intrarea unei armate straine in capitala altei tari drept eliberare este un nonsens, chiar daca principala preocupare a conducatorilor Antantei, mai ales a politicienilor francezi, era, la momentul respectiv, oprirea inaintarii bolsevismului in Europa5. Urmare directa a interventiei armatei romane, oare accesul la putere al amiralului Horthy, cu tot cortegiul politicii sale revizioniste, a reprezentat solutia cea buna?
Cel de-al doilea exemplu priveste persoana lui Petru Groza, respectiv Pacea de la Paris. Cu o insistenta demna de o cauza mai buna, istoriografia postdecembrista acrediteaza teza unui Groza lipsit de patriotism, tradator al intereselor nationale, ceea ce, in mod evident, nu a fost. Pe planul politicii externe, marea intrebare pentru Romania era, dupa august 1944, soarta Transilvaniei. Or, Pacea de la Paris a decis anularea Dictatului de la Viena, adica restabilirea granitelor din 1938 ale Romaniei. Era o victorie insemnata a politicii romane fata de Ungaria. Nu incape indoiala ca obtinerea acestei victorii a fost inlesnita de "pacificarea" populatiei maghiare din Transilvania, de includerea ei intr-o miscare favorabila "sovietizarii" tarii, prin promisiunile unei politici favorabile la adresa minoritatilor. Erau oare dispusi sa faca o asemenea oferta in mod credibil liberalii sau Iuliu Maniu si partidul sau? Nimic mai putin sigur. Prin impunerea ca prim-ministru a lui Groza, sovieticii, dincolo de intarirea pozitiilor partidului comunist, i-au asigurat acestuia din urma meritul istoric de a fi artizanul revenirii in hotarele tarii a Ardealului de Nord. A vorbi in aceste conditii de "tradare" este un contrasens. Dintre cele trei tari din Estul Europei, aliate cu Germania: Bulgaria, Ungaria si Romania, cea din urma a fost singura care, prin tratatul de pace de la Paris, a recuperat teritorii pierdute. E drept, conferinta de pace nu a anulat efectele acordului Ribbentrop-Molotov in privinta Basarabiei si Bucovinei de Nord. Nu a facut-o nu din cauza lipsei de patriotism a guvernului roman, ci din cauza intelegerilor intervenite intre conducatorii coalitiei invingatoare.
In concluzie, cred ca demersul ca atare al "condamnarii comunismului" este un act eminamente politic, in sensul ca, asa cum s-a mai intamplat in istorie, dupa inlaturarea unui regim, cel care i-a luat locul isi afirma, prin acest gest, vointa de a se disocia de el intr-un mod categoric.
(Subtitlurile apartin redactiei)
Note:
1. Eminentul elenist francez Jean-Pierre Vernant evoca in mod sugestiv atmosfera acestei alternative din perspectiva unui tanar cu convingeri de stanga: "... pour quelqu’un de ma génération, être communiste, c’était penser qu’on entrait dans une période d’affrontements décisifs contre les forces du mal. Ce n’était pas seulement notre sort qui se jouait, mais celui de l’humanité" - V. Jean-Pierre Vernant, Entre mythe et politique, Éd. du Seuil, Paris, 1996, p. 579.
2. Oameni politici ca Iuliu Maniu erau perfect constienti de riscul participarii la razboi a armatei romane alaturi de cea germana. "Imixtiunea Romaniei in razboiul actual contra democratiilor occidentale nu ar corespunde nici sentimentului public romanesc, nici intereselor tarii noastre" - scria el generalului Antonescu, la 4 aprilie 1941. Dupa inceperea operatiunilor militare (la 18 iulie 1941) el revenea, mai ferm, asupra aceleiasi idei: "Nu este admisibil sa ne prezentam ca agresori fata de Rusia, astazi aliata Angliei, probabil invingatoare, pentru alt obiectiv decat Bucovina sau Basarabia". In: Iuliu Maniu-Ion Antonescu: Opinii si confruntari politice 1940-1944. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 40, 79.
3. Presedintele american Woodrow Wilson afirma, la 10 iunie 1919, in legatura cu ofensiva armatei romane pe teritoriul Ungariei: "Oricare i-ar fi fost cauza, este evident ca pe baza acordului de armistitiu armata romana nu avea dreptul sa inainteze pana la linia Tisei". In: Papers Relating to the Foreign Relations of the United States: 1919 The Paris Peace Conference I-XIII. Washington 1942-1947, VI, pp. 281-289.
4. Intr-o colectie coordonata de acad. Ferenc Glatz citim despre Republica Consiliilor: "Importul dictaturii de tip bolsevic sub forma Republicii Consiliilor din Ungaria era strain de evolutia istorica si sociala ungara. Realizarea ei temporara a devenit posibila datorita unor noi ofense nationale si ascutirii pana la extrema a unor contradictii sociale interne. (...) Pentru Kun Béla si conducatorii comunisti, soarta regimului era conectata de alternativa revolutiei mondiale. Caderea lor era o urmare obiectiva, inevitabila a faptului ca revolutia mondiala nu a avut loc. Insa rezistenta armata fata de invadatori («megszállók») ramane meritul lor istoric". In: Gergely Jenõ-Pritz Pál: A trianoni Magyarország 1918-1945 (Ungaria de dupa Trianon 1918-1945), Vince Kiadó (Budapesta), 2000, p. 52.
5. Cand istoricul Florin Constantiniu scrie despre noua putere de la Budapesta ca aceasta "era hotarata sa recupereze teritoriile intrate in noile frontiere ale Cehoslovaciei si Romaniei", el enunta, chiar si involuntar, un neadevar, din moment ce noile frontiere ale celor trei state urmau sa fie trasate la dezbaterile din cadrul Conferintei de pace. V. Florin Constantiniu: P.C.R., Patrascanu si Transilvania (1945-1946), Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2001, p. 16.
