Liber in munti

L-am cunoscut mai intai ca scriitor: prin 1991-1992, i-am citit in manuscris cartea Brazii se frang, dar nu se indoiesc. Un reportaj de front, de amploarea romanelor americane, cu savoarea stilistica a prozei lui Creanga. Timp de cateva luni, am prezentat volumul I, capitol cu capitol, la Radio Europa Libera, in emisiunea Cartea pe unde. Era marturisirea unui om care facuse istoria, iar acum o povestea cu o meticulozitate incredibila, cu o voluptate a detaliilor care parea doar subiectiva. Documentele Securitatii, recuperate de Ion Gavrila dupa 12 ani, prin CNSAS, si publicate intr-un volum final al cartii, confirma insa, pas cu pas, intreaga desfasurare a luptelor din anii ’50, ca si imensul aparat militar si informativ pus in functiune pentru anihilarea partizanilor. Toate fortele statului comunist, regimente intregi de Securitate si mii de informatori au fost mobilizate impotriva unui grup de 30-40 de tineri care se incapatanau sa fie liberi intr-o tara ocupata. Dar si impotriva miilor de oameni din satele fagarasene care ii ascundeau si ii sprijineau. Tot ce fusese povestit in franturi se regaseste in documente pe larg.

Intre timp, "banditul Gavrila" ramasese singurul neprins, neucis. Ultimul martor care, dupa revolutie, mai putea povesti epopeea. Cartile sale au devenit, prin clasicitatea lor, cel mai zdrobitor rechizitoriu in procesul numit acum, generic, procesul crimelor comunismului.

La Scoala de Vara pe care am organizat-o la Sighet, Ion Gavrila-Ogoranu a fost de mai multe ori. In editia memorabila din iulie 2003 s-a intalnit cu supravietuitorii din ceilalti munti. Personajele legendare din sala alaturata a Memorialului coborau acum, miraculos, printre tinerii contemporani. Ogoranu era acum alaturi de Gavrila Vatamaniuc (din Bucovina), de Octavian Fornica (din Vrancea), de acea "manuta de femeie", cum o numise Gavrila, Lucretia Jurj (din Apuseni). Amintirile acestor veterani ai rezistentei care mai ramasesera in viata le-am publicat in volumul Scoala Memoriei 2003. Lucretia Jurj a murit la scurt timp dupa aceea. Ion Gavrila-Ogoranu, acum cateva zile. As vrea sa reproduc, in loc de orice panegiric, cateva fragmente din ce a spus atunci, in fata elevilor, despre sine si despre oamenii liberi din muntii Romaniei. (Romulus Rusan)

De ce am pornit aceasta rezistenta?

 Cred ca aproape nu mai este nevoie sa precizez: comunismul pentru noi a fost ceva strain sufletului romanesc, bunului simt si la tot ceea ce era normalitate in viata noastra, era ceva ce nu puteam concepe si accepta la noi acasa... Imi aduc aminte de un vecin care povestea cum au intrat autoritatile in curte si i-au luat toate alimentele pe care le-au gasit... "Cum sa intre, ma?! Pai ii dai in cap, in curte la tine nu are voie sa intre!" Era o lege pe care omul nu putea pricepe ca putea fi calcata.

Cine erau cei care au intrat in aceasta rezistenta?

Trebuie sa spun, in primul rand, ca au fost militari, ofiteri de grade mai mari sau grade mai mici... Erau, apoi, alaturi de militari, studenti. Noi am pornit cu studenti, cu elevi de liceu. Din grupul nostru jumatate au fost elevi de liceu, care aveau 16-17 ani si s-au maturizat in lupta, si cei mai multi au murit, unul singur mai traieste. Adevarul este ca in foarte putine grupuri au fost supravietuitori. (...) Au fost, apoi, muncitori, tarani - si aici as vrea sa fac deosebirea, am auzit pe multi si am gasit si in carti scris ca rezistenta romaneasca a fost facuta de taranii care s-au opus colectivizarii. Este adevarat ca in multe parti au fost rascoale, a fost rezistenta locala la colectivizare, dar adevarata rezistenta a fost a acelora care nu au pus aceste probleme materiale, ci principii inainte de toate. Nu numai la noi, dar in toata rezistenta romaneasca nu veti gasi nicaieri dintre cei care isi aparau o situatie materiala sau o clasa, un privilegiu de clasa pe care sa il mentina.

A lupta fara sorti de izbanda

 Peste tot se vorbeste ca atunci cand am pornit aceasta lupta asteptam sa vina americanii si ca ne-am pacalit ca nu au venit. Tin minte ca dupa revolutie a venit din strainatate cineva si primul lucru: "Ce v-au facut americanii? V-au incitat sa porniti o actiune si nu au fost cu voi?", si am raspuns: "Da’ de unde..." "Americanii nu au venit sa va salveze tara!" "Bine, dar americanii nu sunt mercenarii nostri. Ei trebuie sa lupte pentru tara asta?". in istorie - si aduceti-va aminte, cei care, de bine, de rau, o cunoasteti - noi am trait de foarte multe ori cam numai din infrangeri. Am luptat si acolo unde eram siguri ca nu vom birui. Ca sa meriti sa calci pe pamantul asta romanesc, trebuie sa lupti cu orice risc. Stefan cel Mare nu a fost scos din istorie si stiti ca in una dintre luptele lui, cea din Valea Alba, de la Razboieni, a intrat cu 4.000 de ostasi impotriva a 100.000 si, bineinteles, asa cum spunea cronicarul, au fost stropsiti de multimea paganilor si au pierit cu totii acolo. Oare acest intelept domn care a fost Stefan nu a stiut ceva mai mult decat cei ce calculeaza ca daca nu putem birui nu are rost sa ne bagam intr-o lupta? A stiut si a simtit ceea ce spuneam mai inainte, acea nevoie ca intr-un anumit loc si timp sa se lupte si sa moara pentru a avea dreptul sa aiba acest pamant in stapanire.

As vrea sa punctez cateva lucruri. Ma vor ierta istoricii de profesie care vin cu teorii bine fundamentate. Pana acum cativa ani, se spunea ca evenimentele istorice erau cauzate de jocul dintre fortele de productie si relatiile de productie, alta data erau teorii care spuneau ca geografia este cea care creeaza istoria, ba rasa sau sangele, ba educatia, multe de felul acesta. Acum se vorbeste, mai nou, de centrele de putere din diferite locuri. Or fi adevarate, nu spun nu, dar eu va vorbesc dumneavoastra, din suflet, de o alta istorie, pe care noi, romanii, am avut-o si pe care in vremea mea o invatam la scoala: istoria vie, aceea care sufera, aceea care lupta si care moare pentru ca omul, sufletul lui, nu este doar o notiune, este carne si oase, este suferinta, este moarte. Si noi avem o istorie vie foarte frumoasa, pe care istoricii oficiali, istoria rece, nu v-o da. Cautati-o dumneavoastra.

Viata de zi cu zi

Noi am fost cei mai favorizati din intreaga tara, pentru ca am avut cel mai mare masiv muntos din toata tara, 100 de kilometri, lat de 60, cu drumuri putine. Asa se face ca aici, impartiti in 3, 4 grupuri, am rezistat destul de mult. Dar am adoptat si o alta tactica decat spune teoria razboiului: te duci, te asezi intr-un munte, faci adaposturi, aranjezi toate lucrurile ca pe front si astepti sau pornesti de acolo actiunile. Or, la vremea respectiva, comunismul era liber de la Vladivostok pana in Cehoslovacia, cu China cu tot. in tarile apusene, Franta, Italia, partidele comuniste erau foarte puternice si, normal, o rezistenta intr-un punct, oricat de glorioasa, nu putea schimba nimica. Noi am adoptat o alta tactica, sa nu avem, cel putin vara, cand nu era zapada, un punct fix. Eram intr-o continua miscare, nu mai faceam adaposturi, cel mult la tulpina unui brad, sub un desis. Aceasta ne-a fost viata. Cand venea zapada, atunci ne ingropam in zapada intr-un anumit loc, faceam un adapost si rezistam pana in primavara. O a treia caracteristica a fost ca am cautat sa ne extindem raza cat mai mult, am avut la dispozitie Muntii Fagarasului, atat pe un versant, cat si pe celalalt, ne-am dus pana in Muntii Persani si ne-am intins pana aproape de Sighisoara, Medias, Sibiu si pana in Bucegi. Deci nu stiau unde sa te caute. Era normal sa facem asta ca sa diseminam, sa subtiem actiunile Securitatii, care erau impotriva noastra.

Un lucru pe care l-am avut a fost sprijinul foarte puternic din partea oamenilor. Eram nascuti si crescuti in mijlocul acestor oameni. Ne cunosteau de mici, stiau cine suntem, cum suntem si am fost ajutati. Aveam un serviciu de informatii al nostru, stiam ce se intampla, unde sunt, ce fac, cum procedeaza, in asa fel incat totdeauna sa fim bine informati si, avand informatia, ai batalia castigata pe jumatate.

Am actionat cum nici nu le trecea prin cap. De exemplu, ani de-a randul, in mijlocul acestei raze, al acestei suprafete pe care actionam, se afla poligonul militar unde era un regiment de Securitate permanent cantonat, cu masinile asezate una langa alta, cu sofer zi si noapte, stand numai sa porneasca. Or, in spatele lui era un parau, un desis in care te puteai ascunde. Nu stateai prea usor in vecinatatea lor. Dar, atunci cand vroiam sa ii purtam pe drumuri, dadeam un semn la vreo 10 kilometri de ei, iar noi ne deplasam langa ei si intram aici. in momentul cand aflau de prezenta noastra acolo, puneau masinile in miscare, plecau, iar noi stateam aici.

Cum am trait 30 de ani cu o condamnare la moarte?

 Nu mi-a fost frica? Sa stiti ca la moarte nu am fost condamnat numai eu, condamnati la moarte sunteti si dumneavoastra, care sunteti aici, cei tineri, care nu va temeti de moarte, sunteti condamnati. Nu stiti cand veti muri, dar condamnarea o aveti. As putea sa dau un exemplu. Pe doctorul Alexandru Dejeu din Muntii Apuseni, atunci cand era dus la executie, l-a intrebat un ofiter: "Nu ti-e mila ca te duci acum sa fii ucis si esti atat de tanar?". I-a raspuns: "Peste 50 de ani nu o sa se mai stie care este mormantul meu si care este mormantul dumitale!". Deci sa stiti ca omul se invata cu de toate si mai este vorba ca "Nu da, Doamne, omului cat poate sa duca!".

De ce nu sunteti prezenti in manuale?

 Nu suntem prezenti pentru ca, intr-un fel, ar trebui sa apara si cei care au fost impotriva noastra. Dar cand gasesc nume de ofiteri de Securitate in dosar si mai vad si prin ziare nume de oameni politici si magnati ai economiei romanesti, atunci ma intreb: dar oare cum mi-ar sta sa primesc o decoratie, eventual chiar de la unii care m-au urmarit in decursul timpului? Si este pacat, pentru ca statul nostru cheltuieste valuta multa ca sa faca lobby in strainatate. Pe cata vreme, sangele si moartea acestor rezistenti ar fi o dovada a demnitatii si a caracterului poporului nostru, ar fi acele bunuri cu care am putea iesi si noi in lume, alaturi de revolutia maghiara, alaturi de Solidaritatea poloneza, alaturi de cele doua rascoale germane... Dar, nevrand, raman toate cum sunt. De fapt, nu este pentru prima data cand nu ne folosim ceea ce avem noi bun in istoria noastra.

 (Fragmente din prelegerea si discutiile de la Scoala de Vara de la Sighet din iulie 2003)