Pe aceeași temă
Conceptia strategica politico-militara afirma in general importanta pozitiei geografice a statului in chestiune, a capacitatilor sale militare in termeni de unitati active ori de prima categorie, a cheltuielilor militare, a relatiilor cu aliatii sai, cu posibilii inamici si a relatiilor ierarhice in subsistemul sau de relatii internationale. Dintr-o astfel de perspectiva, impartasita de catre analistii politici si militari occidentali in perioada Razboiului Rece, Romania figureaza ca fiind un aliat destul de nesemnificativ al sovieticilor.
Prestigioasa publicatie a Institutului pentru Studii Strategice - The Military Balance - prezinta modestia fortelor armate romane ce au ramas limitate chiar si dupa invazia Cehoslovaciei. (...) Ar trebui sa privim aceasta desfasurare de forte drept o dezvoltare semnificativa a capacitatilor existente la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. (...) Fortele romane au inceput sa adopte organigramele, gradele, manualele tactice si metodele de instruire sovietice imediat dupa sfarsitul razboiului, din motive politice acoperite de realitate, in definitiv Armata Rosie infransese aproape singura fortele continentale ale Germaniei naziste. Romania adopta regiunile militare ca forma de organizare teritoriala a armatei (esalonul armata se va reinfiinta de-abia in 1960), sistemul de propaganda politica si loctiitorul politic al comandantului unitatii, toate tendinte institutionale sovietice(1). Diviziile, corpurile de armata si regiunile militare au adoptat schemele de organizare sovietice. Chiar daca ulterior si-au schimbat numele, devenind mari unitati de tancuri si de mecanizate, cele doua divizii de voluntari romani formate pe teritoriul Uniunii Sovietice in timpul razboiului, "Tudor Vladimirescu-Debretin" si "Horia, Closca si Crisan", au dus o actiune de pionierat in acest domeniu. O analiza a biografiilor tuturor sefilor de stat major ai armatei romane, din 1951 pana chiar in 1989, arata ca acestia au activat in sau chiar au comandat aceste divizii sau urmasele lor.
De-a lungul celor doua decade ce au urmat invaziei Cehoslovaciei, desi o modernizare normala a echipamentelor era in desfasurare, insa intr-un ritm lent, fortele armate romane nu au crescut semnificativ. (...) In vara lui 1988, secretarul general al Partidului Comunist Roman stabilea structura fortelor armate romane la 18 mari unitati, din care 14 divizii. (...) Dotarea militara completa, niciodata atinsa, ar fi presupus existenta a 450 de avioane, 380 de elicoptere, 85 de instalatii de rachete tactice, 4.500 de tancuri, 6.500 de instalatii de artilerie si rachete antitanc, 5.500 de masini de lupta ale infanteriei etc.(2) (...). Astfel, nu este o surpriza sa observam ca analistii occidentali, in general, nu luau in considerare capacitatile militare romanesti. Intr-adevar, daca am compara datele de mai sus cu celelalte forte ale Pactului de la Varsovia, rezultatul ar fi descurajant. In acelasi an, 1988, numai Uniunea Sovietica avea desfasurate in Europa de Est circa 30 de divizii de prima mana, tancuri si infanterie mecanizata, sustinute de inca 20 stationate pe teritoriul URSS, cat si 10 brigazi aeropurtate si Armata a 40-a complet mobilizata in Afganistan(3). Chiar si ceilalti membri ai Pactului de la Varsovia puteau desfasura inca din 1969 mai mult de 50 de divizii de tancuri si de infanterie mecanizata. S-ar putea argumenta pe buna dreptate ca, desi numarul diviziilor de prima categorie ale armatei romane nu este foarte impresionant, macar acestea erau echipate cu unul dintre cele mai grele si mai puternice tancuri din cadrul Pactului de la Varsovia, M-77 (o versiune modificata a tancului sovietic T-55). In replica, insa, se poate spune ca numarul acestor tancuri era foarte mic, in jur de 200, si ca efectivele unei divizii de tancuri inca se bazau pe modelele depasitele T-34 (85) si pe T-54(4). (...) Mai mult, implicarea tot mai mare a Armatei in cadrul activitatilor economice, in special in constructii si agricultura, va diminua si mai puternic posibilitatea de a avea o forta armata bine pregatita(5). Cei mai multi dintre soferii din cadrul armatei romane erau considerati calificati dupa numai 100 km de sofat, atat din cauza lipsei de combustibil ce a aparut in urma crizelor petrolului, cat si din cauza ca acestia trebuiau introdusi rapid in cadrul activitatilor economice(6). Degradarea nu putea sa scape oficialilor romani si comandantilor militari. In vara lui 1989 erau sesizate lui Nicolae Ceausescu scaderea pregatirii de lupta la tragerile cu armament de pe tanc sau cu armament de infanterie, abateri grave disciplinare ale trupelor de graniceri (chiar treceri frauduloase ale frontierei de catre comandantii pichetelor de graniceri), insuficienta pregatire a cadrelor aviatiei, acte de indisciplina in activitatile de securizare a armamentului si munitiilor de artilerie. Doar in trupele de securitate erau raportate rezultate ceva mai incurajatoare. (...) In aceste conditii, reducerile de pana la 50% propuse in cadrul negocierilor de la Viena din 1989, privind reducerea fortelor conventionale in Europa, puneau probleme si mai serioase fortelor armate romane, si asa slabite de nivelul redus al pregatirii, moralului si dotarii cu armament.
A mai ramas doar putin spatiu de manevra pentru cei care inca mai sustin ca armata romana ar fi putut fi un factor militar important in mediul strategic european. Chiar si dupa ceea ce este in general considerat a fi punctul de cotitura in relatiile romano-sovietice, mai precis perioada intre 1964 si 1968, nu se poate observa o crestere a investitiilor in mijloacele militare menite a apara tara. Cheltuielile militare au fost sensibil reduse in anii saptezeci, atat luate separat, cat si comparate cu cheltuielile guvernamentale sau cu produsul national brut. Chiar daca cheltuielile militare ale anilor optzeci par a reprezenta o parte mai mare din cheltuielile guvernamentale, acest fapt se datoreaza reducerilor bugetare in cazul altor sectoare ale economiei. Se estimeaza ca aceste cheltuieli militare se ridicau la nivelul de 5,7-6% din PNB in perioada 1975-1985. (...) In termeni de performanta militara, care este in general corelata cu capacitatea de a sustine forte pe campul de lupta, Romania se plasa, alaturi de Ungaria, la periferia Pactului de la Varsovia(7).
Perceperea Romaniei din punct de vedere strategic ca fiind unul dintre actorii militari de mica importanta in cadrul de ansamblu al confruntarii Est-Vest apare astfel a fi in intregime justificata. (...) Analistii militari romani nu au contrazis cu adevarat aceasta pozitie. Desi acestia au sustinut intotdeauna, asa cum inca o fac si azi, demodatul punct de vedere geopolitic conform caruia pozitia geografica a Romaniei este una de o importanta particulara, nu au considerat-o ca fiind un actor militar puternic in Europa Centrala si de Est. Romania era destul de putin capabila sa poarte un razboi in conformitate cu caile pe catre doctrina oficiala sovietica le considera ca descriind razboiul viitorului: incluzand mari lovituri nucleare, atat tactice cat si strategice, si implicand un mare numar de avioane si de tancuri. Eforturile de aparare in fata unui atac al fortelor NATO impotriva teritoriului Romaniei impuneau clar ajutorul fortelor Tratatului de la Varsovia si in special al celor sovietice, in ambele ipoteze principale de razboi: cea a atacului unor forte americane si germane dinspre Ungaria si cea a atacului unor armate turcesti, grecesti si americane care ar fi fortat Dunarea si ar fi debarcat in Dobrogea(8). Generalii romani au sustinut in general ca o strategie defensiva care sa implice un inalt grad de cooperare intre fortele militare regulate si organizatiile paramilitare, precum garzile patriotice si formatiunile militare ale tineretului, ar fi cea mai indicata cale de a apara tara(9). Doctrina "razboiului intregului popor" a dominat planurile strategice romanesti de la adoptarea, in 1972, a Legii Apararii Nationale. Acest fapt arata in mod clar ca decidentii romani erau destul de constienti de posibilitatile lor de a sustine un razboi ofensiv impotriva fortelor NATO, preferand astfel o strategie defensiva, indreptata impotriva agresiunilor venind atat din partea NATO, cat si din cea a Pactului de la Varsovia.
Manualele de tactica militara, unele scrise de autori extrem de onorabili, au trebuit sa inglobeze conceptia partidului despre purtarea razboiului intregului popor. Indata dupa adoptarea doctrinei, generalii romani afirmau ca "(...) tinand seama de posibilitatea fortelor agresoare imperialiste de a actiona cu mijloace de lupta puternice si numeroase si de faptul ca fortele noastre armate se pot gasi intr-o vadita inferioritate numerica, apararea patriei presupune ridicarea la lupta a intregului popor; de aceea instruirea trupelor trebuie sa fie efectuata tinand seama de acest factor"(10). De-a lungul celor doua decenii urmatoare, relativ putine lucruri s-au schimbat din acest punct de vedere, poate doar intarirea pozitiei lui Nicolae Ceausescu ca autor al doctrinei. In 1974 doctrina era afirmata astfel: "In stransa legatura cu conceptia fundamentala a apararii, tovarasul Nicolae Ceausescu a dezvoltat ideile calauzitoare privind organizarea sistemului apararii nationale (...) care materializeaza principiul participarii intregului popor la lupta pentru respingerea oricarei agresiuni (...) asigura mobilizarea tuturor fortelor economice, umane, stiintifice, morale ale natiunii la rezolvarea sarcinilor intaririi capacitatii de aparare a tarii"(11). In mai bine de un deceniu, doctrina nu a evoluat decat marginal, in 1987 "razboiul intregului popor reprezinta (…) riposta hotarata militara, politica, economica, ideologica, diplomatica si de alta natura data oricarui agresor care ar atenta la independenta, suveranitatea si integritatea teritoriala a Republicii Socialiste Romania, in care vor fi angajate, intr-un efort unitar, toate resursele umane, materiale si spirituale ale poporului roman"(12). Faptul ca razboiul intregului popor pentru apararea patriei era tipul de strategie care corespundea cel mai bine structurilor economico-sociale ale "oranduirii socialiste" romanesti, ca era singura posibilitate de a asigura apararea cuceririlor revolutionare, a integritatii nationale si a independentei, fiind in acelasi timp inradacinat in traditiile militare ale romanilor, a ramas un postulat necontestat de generalii romani pana in 1989. Cele aratate mai sus dovedesc ca romanii nu au recunoscut importarea unui concept militar titoist, ci au pretins ca au elaborat o conceptie strategica noua. Pe de alta parte, agresiunea putea veni dinspre orice adversar, deci si dinspre tarile socialiste vecine si teoretic "prietene".
Ce a schimbat atat de mult perspectivele din 1958 pana in 1972? Se considera in general ca in 1958 Romania era unul dintre aliatii cei mai de incredere ai URSS. Prin politicile sale economice, care le oglindeau pe cele ale PCUS de dupa 1928, cu structurile sale adanc penetrate de catre cetatenii si politicile sovietice, prin pozitia sa devotata pro-URSS in cadrul crizei ungare din 1956, Romania a facut tot posibilul spre a multumi pe marele sau vecin rasaritean. Cum a fost posibil ca in numai zece ani atat sursele romanesti, cat si cele occidentale sa sustina ca, in privinta Romaniei, cea mai periculoasa amenintare venea nu dinspre Vest, ci dinspre Pactul de la Varsovia? Cum a fost posibil ca intr-o atat de scurta perioada de timp, care nu a implicat nici o schimbare de regim si nici vreo modificare semnificativa in cadrul sistemului international, desfasurarile de trupe si strategia defensiva romanesti sa apara ca fiind indreptate contra unei invazii sovietice(13)?
Note:
1. Vezi pentru aceasta, ca si pentru alte discutii legate de raporturile militari-civili si de cultura militara de tip sovietic, Marian Zulean, Armata si societatea in tranzitie. Relatiile dintre civili si militari si politica de securitate in Romania dupa 1989, (Bucuresti, Ed. Tritonic, 2003), pp. 29-32 si 43-47.
2. Stenograma sedintei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 17 iunie 1988, f. 61, in RWP, Vol. II.
3. The Military Balance 1988-89 (London, IISS, 1988), pp. 33-37. O divizie sovietica de tancuri cuprindea trei regimente de tancuri, unul mecanizat, un regiment de artilerie si unul de rachete antiaeriene, in vreme ce divizia mecanizata avea in compunere trei regimente mecanizate, unul de tancuri, un regiment de artilerie si unul de rachete antiaeriene.
4. Malcom Chambers, Lutz Unterseher, Is There a Tank Gap?: Comparing NATO and Warsaw Pact Tank Fleets, in International Security, Vol. 13, Issue 1 (Summer 1988), p. 26.
5. În 1989, cca 50% dintre militari erau implicati in activitati precum constructiile ori agricultura, vezi Karen Dawisha, Eastern Europe, Gorbachev and Reform. The Great Challenge (New York: Cambridge University Press, 1989), p. 172.
6. Sursele romanesti estimeaza ca in perioada 1986-1989, cca 100.000 de oameni, personal militar, erau implicati in fiecare an in activitati industriale (exluzand deci recolte ori activitati cu specific forestier). Vezi Institutul de Istorie si Teorie Militara, Armata romana in Revolutia din Decembrie 1989 (Bucuresti, 1994), p. 27.
7. Daniel M. Nelson, The Political Economy of Military Effort in the Warsaw Treaty Organisation, in Keith Hartley, Todd Sandler, The Economics of Defence Spending. An International Survey (London, Routledge, 1990), pp. 43-54. Sa notam, de exemplu, ca, dupa retragerea Romaniei din cadrul manevrelor militare ale Pactului de la Varsovia, in 1968, a fost privata de la participarea si antrenarea fortelor proprii in cadrul unor exercitii la scara larga in perioada anilor saptezeci si optzeci. Constrangerile economice ulterioare au insemnat ca exercitiile semnificative (cuprinzand peste 13.000 de personal militar) au fost complet evitate dupa 1980. Vezi, pentru o comparatie cu exercitiile militare sovietice si din cadrul Pactului de la Varsovia, Robert D. Blackwill, Jeffrey W. Legro, Constraining Ground Forces Exercises of NATO and the Warsaw Pact, in International Security, Vol. 14, Issue 3, (Winter 1989-1990), pp. 68-98.
8. Vezi pentru chestiunile de planificare si dotare in cadrul acestor ipoteze, Constantin Mostoflei, Consideratii cu privire la strategia militara a Romaniei in perioada postbelica (1948-1989) in Valentin Arsenie, Petre Botezatu (ed.) Strategia militara romaneasca in epoca moderna (1859-1999) (Bucuresti, Ed. Nummus, 1999), pp. 173-203.
9. Pentru acest punct de vedere, vezi General Corneliu Soare, Dialectica luptei armate (Bucuresti, Ed. Militara, 1981), pp. 194-199.
10. General-maior Ion Suta, Elemente de tactica (Bucuresti, Ed. Militara, 1972), p. 373.
11. Colonel dr. Aurel Petri, În slujba apararii patriei socialiste, in colonel dr. C. Soare (ed.) Istoria gandirii militare romanesti, (Bucuresti, Ed. Militara, 1974), p. 379.
12. *** Doctrina si teorie militara, (Bucuresti, Ed. Militara, 1987), p. 76.
13. Se pare ca desfasurarile sovietice de trupe in apropierea granitelor romane si exercitiile militare ale Pactului de la Varsovia au fost interpretate ca amenintari la adresa securitatii nationale a Romaniei, vezi Aurel Braun, Romanian Foreign Policy since 1965. The Political and Military Limits of Autonomy (New York, Praeger Publishers, 1978).
