Memorialul crimelor comuniste

O revista noua Le meilleur des mondes, cu semnaturi remarcabile si intr-o tinuta grafica impresionanta, a aparut in Franta, sub conducerea publicistului si cineastului Michel Taubmann, sub directoratul lui Olivier Rubinstein si sub patronajul editurii Denoël.

Dintre numeroasele articole si interviuri, semnate sau acordate de André Glücksmann, Pascal Bruckner, Bronislaw Geremek, Bernard Kouchner, am retinut insolitul reportaj al lui Stéphane Courtois despre un loc cunoscut din Romania: Memorialul Sighet. Reproducem cateva fragmente.

La Sighet, la granita dintre Romania si Ucraina, cativa fosti disidenti au transformat o inchisoare a detinutilor politici intr-un Memorial al victimelor comunismului.

Amnezia si amnistia crimelor comuniste

Dupa caderea Zidului Berlinului, Securitatea de trista faima - politia politica - si conducatorii comunisti romani s-au temut serios ca vor pierde puterea, pe care o detineau de 45 de ani. Au impartit arme in strada pentru a convinge ca este vorba despre o revolutie democrata, provocand astfel un haos care s-a soldat cu peste 1.000 de victime. Simultan, ei au organizat ingrozitoarea inscenare de la Timisoara, dezvaluind camerelor televiziunii din toata lumea un pretins carnagiu, anuntat ca fata vizibila a unui masacru a mii de oameni, ordonat de Ceausescu. Pretext tocmai bun pentru asasinarea dictatorului si a sotiei sale si pentru desemnarea lor ca singuri responsabili ai tuturor ororilor ale unuia dintre cele mai rele regimuri totalitare din Europa.

La momentul hotarat, manipulatorii au iesit din umbra si, sub numele de Frontul Salvarii Nationale, au concentrat, fara violenta, puterea impingand in fata un premier tanar si ferches, Petre Roman, fiul unui inalt nomenclaturist strans legat de serviciile sovietice de dinainte de razboi.

 Inutil de precizat ca, in aceste conditii, victimele regimului comunist si intelectualii cu vederi democratice, care sperau sa iasa din cosmar, n-au avut dreptul la cuvant. Iar cand au incercat sa ridice glasul, Ion Iliescu a pus bandele de mineri - sau fosti securisti, deghizati in mineri - sa-i cotonogeasca si sa-i ciomageasca, avand cuvantul de ordine "Moarte intelectualilor". Aceste scene de linsaj oficial, pe care romanii le-au numit "mineriade", au avut loc la 14-15 iunie 1990, la Bucuresti.

Intr-un asemenea climat, era imposibil sa se faca un cat de neinsemnat proces al regimului comunist si al tortionarilor sai: unii au fugit in strainatate pentru a scapa de orice eventuala condamnare, altii au murit linistiti in patul lor, in timp ce altii s-au propulsat in varful puterii.

 Si totusi! "Mineriada" i-a determinat pe cativa intelectuali sa reactioneze. La initiativa poetei Ana Blandiana, au infiintat o asociatie, Academia Civica, hotarati sa lupte pentru ca cetatenii romani sa-si cunoasca propria lor istorie, dupa o jumatate de secol de dictatura, izolare si cenzura. Academia Civica s-a lansat in realizarea unui Memorial al victimelor comunismului si al rezistentei, in oraselul Sighet. in 1998, cand au publicat editia romaneasca a Cartii negre a comunismului, al carei tiraj s-a epuizat in cateva saptamani, m-au invitat in Romania.

Sighet

In 1999, pornesc pentru prima oara la Sighet. Din cauza unui ghinion nemaipomenit, pierd avionul, singurul pe care l-am pierdut vreodata; apoi prind unul dintre rarele trenuri spre Sighet, un tren de noapte. Desi in plina amiaza si pe un soare fierbinte, gara din Bucuresti este de-a dreptul sordida, cu o fauna nedeterminata de fete foarte tinere, fardate si imbracate sumar, si de mici bande de baieti a caror metoda, pe care o descopar foarte repede, consta din a sari in vagoane cu cateva minute inaintea plecarii, a fura de la calatori si a o rupe la fuga.

Un drum de 650 de km, 14 ore intr-un vagon de dormit antebelic, care te aduce in zori in ceturile Maramuresului, provincie din nord-vestul Romaniei, inghesuita intre Ungaria, la vest, Rutenia subcarpatica (extremitatea orientala a Cehoslovaciei, ocupata si anexata de Stalin in 1945), la nord, iar la rasarit Bucovina: tara a manastirilor, adesea fortificate din cauza neincetatelor invazii otomane, manastiri ai caror pereti exteriori sunt acoperiti de magnifice fresce in stil bizantin.

Din trenul care merge cu o viteza foarte mica (nu este linie dubla) descopar o regiune de coline foarte asemanatoare Piemontului din Pirinei. Natura este inca salbatica: aici venea Ceausescu sa vaneze ursi cu oaspetii lui de marca. Felul de viata rural a ramas traditional: acest capat al Europei a rezistat la patrunderea comunismului - nu se vad tractoare, doar caii sunt prezenti pretutindeni pe camp, pe sosele, pe ulitele satelor; poduri cu fan superbe, frumoase gospodarii individuale. Aici oamenii au pastrat obiceiuri rustice: nuntile inca se fac cu muzica traditionala - vioara, fluier, toba. Specialitatea casei este o bucata mare de sorici de porc, usor parpalita intr-o tigaie si aruncata intr-o oala cu sare, totul stropit din belsug cu horinca, alcoolul de prune din partea locului.

Trenul nu merge mai departe. La Sighet e capatul; Sighet, capitala Maramuresului, situata pe Tisa, un rau care izvoraste din Ucraina si se varsa in Dunare, mai sus de Belgrad, dupa ce a marginit Romania si a strabatut Ungaria.

Impresie de capat al lumii, dar sunt primit cu flori de Ana Blandiana, de sotul ei, Romulus Rusan, si de o echipa vesela.

Sighetul este un orasel trist, lung, murdar, cu strazi semanate cu gropi si unde singurele cladiri, cat de cat pe picioare, sunt bisericile - catolica, ortodoxa si evanghelica (aceasta datand din epoca in care Maramuresul apartinea Imperiului Austro-Ungar). Suntem in orasul natal al lui Elie Wiesel, unde nazistii au exterminat comunitatea evreiasca, a carei singura urma e astazi un vechi cimitir parasit.

Hotelul in care locuiesc, in piata principala, seamana cu un urias caravanserai destul de ruinat. La baie este apa doar cate un sfert de ora, dimineata si seara. Trecatori imbracati saracacios, tiganusi desculti care cersesc, masini putine, dar destule carute cu cai frumos echipati, singurul lor progres in timpul comunismului fiind inlocuirea rotilor de fier cu cauciucuri vechi recuperate. Unicul semn de viata incurajator: multimea de tarani cu palarie si de taranci voinice, cu naframe multicolore si fuste infoiate, care haladuiesc cat e ziua de mare la piata.

In spatele acestui decor cam descurajant, descopar dintr-o data ceva, o silueta extraordinara, inimaginabila in acest colt uitat de lume al Europei. La 200 de metri de hotel, a doua strada pe dreapta, se ridica o cladire impunatoare, in perfecta stare: este inchisoarea. Caci totul s-a sfarsit aici si totul aici incepe, in aceasta inchisoare. Aici au distrus comunistii Romania de dinaintea anilor 1940, aici isi reia Romania cursul istoriei dupa 1989.

Memorialul

Dupa 1945, Sighetul, situat pe frontiera sovietica, era si unul dintre punctele cele mai indepartate de Bucuresti. Pentru acest dublu motiv, regimul comunist, incepand din 1948, a inchis aici si a sters urmele principalelor personalitati romanesti ale opozitiei. Iuliu Maniu, marele lider al PNT si fost prim-ministru, a murit aici in 1953, bolnav, fara nici o ingrijire, ca si Constantin Bratianu, liderul celuilalt partid istoric, al liberalilor. Unul dintre principalii istorici romani, Gheorghe Bratianu, care-si sustinuse teza de doctorat la Sorbona si care era colegul si prietenul lui Marc Bloch, a avut aceeasi soarta in 1953, la doar 55 de ani, impreuna cu o multime de ministri si fosti prim-ministri, de episcopi catolici si greco-catolici. In total 52 de personalitati asasinate, incetul cu incetul, metodic, si aruncate in gropi comune undeva, nu se stie unde, astfel incat nici astazi mormintele nu le-au fost identificate.

 Aceasta inchisoare, dezafectata de atata timp, cea mai mare parte a "clientilor" ei fiind pe lumea cealalta, era aproape o ruina in 1993, cand Ana Blandiana si prietenii ei de la Academia Civica au hotarat sa faca in ea Memorialul. Ar fi prea multe de povestit despre parcursul nemaipomenitei lupte duse pentru a obtine de la municipalitate si de la stat cedarea cladirii, luarea sub egida a proiectului de catre Consiliul Europei; in sfarsit, pentru strangerea fondurilor necesare refacerii cladirii, atat de la institutii internationale, in special Fundatia Konrad Adenauer, cat si de la numerosi romani exilati in strainatate in timpul regimului comunist.

Dupa ce a fost restaurata, inchisoarea a fost transformata in muzeu. Ciudat, aceasta cladire cu doua etaje, inchisoare model de la sfarsitul Imperiului Austro-Ungar, structurata in jurul unui lung culoar cu ziduri strapunse de zeci de usi grele si cu cele doua extremitati luminate de vitralii inalte, seamana cu naosul unei catedrale si invita la meditatie. Peste 60 de celule sunt amenajate in tot atatea spatii de expozitie. Aici, o celula consacrata inchisorilor, dincolo - lagarelor de la Canal, unde au pierit mii de condamnati, pe un santier fara scop; mai departe, azilelor psihiatrice cu caracter politic, apoi locurilor de executie si gropilor comune. O sala speciala este consacrata lui Maniu, o alta familiei Bratianu. Alta, populatiei sarbesti sau germane, instalate in Romania de secole si deportate in bloc, in noaptea de Rusalii 1951 (44.000 de barbati, femei si copii au fost lasati in mijlocul pustiei campii a Baraganului...). Un loc de cinste este rezervat victimelor, dar nici calaii nu sunt uitati. Cei din Partidul Comunist (care nu avea decat cateva sute de membri cand a luat puterea sub ocupatie sovietica), cei de la Securitate (a fost reprodusa chiar o sala de interogatorii), cei care au pus in aplicare teribila experienta a inchisorii de la Pitesti (unde, sub amenintarea mortii, zeci si sute de studenti anticomunisti au fost constransi sa se tortureze unii pe altii, atat fizic, cat si psihic, pana la distrugerea personalitatii sau... pana la moarte).

Si mai surprinzatoare sunt celulele care evoca rezistenta populatiei la opresiunea comunista. Rezistenta armata in munti, ai carei ultimi luptatori au fost asasinati in 1962. Rezistenta pasiva a taranilor la colectivizare. Rezistenta masiva a muncitorilor la Brasov, la 15 noiembrie 1987. Rezistenta izolata a intelectualilor si a disidentilor...

Istorie si memorie

Academia Civica a facut, in paralel cu crearea Memorialului, si o foarte importanta munca istorica si de memorie. In ciuda puterii, care bloca accesul la arhive, si a Academiei Romane, care, in ciuda disparitiei "presedintelui de onoare" (Ceausescu), manifesta aceeasi supunere fata de guvern, a inceput din 1993 o enorma activitate de istorie orala, inregistrand mii de ore de marturii ale victimelor. Din 1994, a organizat numeroase colocvii internationale despre istoria comunismului in Romania, a publicat cinci colectii stiintifice - Analele Sighet, Documente, Istorie orala etc. - care insumeaza deja peste 20.000 de pagini. O importanta biblioteca a fost pusa la dispozitia cercetatorilor.

Totusi, deoarece aceasta activitate nu a zdruncinat decat foarte slab inertia generala, Ana Blandiana si Romulus Rusan au hotarat sa reia totul de la capat - si anume, sa implice tanara generatie.

In 1999 au creat o scoala care strange la Memorial, in fiecare vara, timp de 8 zile, o suta de tineri intre 15 si 18 ani din intreaga Romanie - ca si din Republica Moldova, provincie romaneasca ocupata si anexata de Stalin in 1940 -, selectionati pe baza unui concurs de acelasi fel ca si concursul nostru despre Rezistenta.

De cativa ani, Ana Blandiana m-a rugat sa fiu "rectorul" acestei scoli, titlu cam pompos pentru o sarcina care consta - inainte de toate - din a avea grija ca sa inceapa cursurile punctual, conferentiarii sa nu-si adoarma tinerii auditori cu expuneri prea lungi sau prea academice, ca fiecare sa poata intreba ce-i sta pe inima si ca - din cand in cand - sa se traga niste concluzii de sinteza. Alternativ, intervin martori, actori ai istoriei si universitari romani si straini.

Aici traiesti momente unice. Astfel, in 2002, invitatul de onoare a fost Vladimir Bukovski, care, in fata unui auditor ravasit, a povestit timp de mai multe ore experienta lui de disident martirizat in "spitale" psihiatrice sovietice. Mai tarziu, Vladimir a fost incantat sa vorbeasca ruseste jumatate de noapte (ajutat de votca) cu tinerii moldavi, pe atunci in plina revolta impotriva guvernului lor ramas tot comunist, care incerca sa reimpuna limba rusa obligatorie in scoli si in licee. O mare lectie de demnitate si rezistenta la opresiune.

 Alte moment magic, in iulie 2005, cand, in "naosul" inchisorii-memorial, in fata elevilor adunati acolo, o violonista a cantat Ciaconna de Bach. Aceasta tanara femeie, nepoata unui detinut politic, exilata in Franta si care venea pentru prima oara la Sighet cu propria ei fiica adolescenta, ne-a transmis o emotie puternica facandu-ne sa simtim tragismul locului.

Moment teribil si acela al marturiei Ioanei Raluca: tatal ei, militar de cariera, conducea un grup anticomunist in munti, hartuit din 1949. A fost arestat in urma unei tradari in 1958, apoi judecat si executat. Arestata si ea, sotia lui, mama ei, a fost condamnata pe viata si a murit in inchisoare. Fiica, pe atunci foarte mica, a fost data la un orfelinat si abia dupa 1989 a descoperit adevarul, iar dreptul prin justitie de a purta numele tatalui ei, Arnautoiu, l-a obtinut doar in 1997.

 Moment surpriza, cand, la 14 iulie, o suta de elevi s-au ridicat in picioare si au cantat o vesela Marseieza - invatata unde? cand? cum? In clipa aceea, am regretat ca ambasadorul Frantei nu era la Sighet si ca Franta ramane destul de indiferenta la tragedia traita de toate aceste tari din Europa Centrala si Rasariteana, comunizate prin teroare.

De vreun an, doi, situatia la Sighet se imbunatateste, se vede o oarecare prosperitate. Cat despre tinerii de la Scoala de Vara, ei nu mai sunt adolescentii putin tristi si saraci de la sfarsitul anilor ‘90. Toti au telefoane mobile, walkman-uri, aparate de fotografiat digitale, vorbesc mai multe limbi straine, merg in strainatate.

Noua Romanie intra in scena, hotarata sa se afirme, sa depaseasca situatia in care a fost, dar si sa priveasca in fata tragedia traita de parinti si bunici.

Dar, pentru ca reunificarea europeana sa aiba un rost, ar trebui ca occidentalii sa ia act de aceasta tragedie si sa contribuie la dificila munca a istoriei si a memoriei, singura modalitate, pe termen lung, de reconstruire a identitatii societatilor devastate de catre opresiunea comunista.

Traducere de Ana Tutuianu