Charlie Hebdo, ediția la zi

Oamenii de la Charlie Hebdo credeau în dreptul lor de a critica fanatismul religios, idioții din politica globului, abuzul de orice fel.

Miercuri, 14 ianuarie, apare din nou Charlie Hebdo. A trecut o săptămână de la masacru. În fața redacției încă ard candele, iar florile nu s-au uscat. S-a consumat și uriașul marș de solidaritate de la Paris, ca­re a încolonat simbolic șefi de state, capi ai diverselor bi­serici și milioane de oameni. Faptul că revista continuă să apară este un triumf al li­ber­tății în fața terorii. Vom afla miercuri care sunt mesajele re­dacției decimate, ce cale va apuca echipa de jurnaliști du­pă șoc, după depresie, du­pă doliu. Fiindcă a continua fără oamenii care au dat direcția revistei, au alimentat grafic și politic spiritul ei nonconformist – Charb, Cabu, Wolinski, Tignous, Honoré – devine o po­vară. O recunoaște Luz, unul dintre ca­ri­caturiștii rămași în viață fiindcă în 7 ianuarie era ziua lui de naștere și a întârziat la ședința de sumar. Într-un interviu dat site-ului Lesinrocks.com, Renald Luzier-Luz dezvăluie di­lemele sale și ale colegilor săi reuniți în re­dacția cotidianului Libération pentru a pregăti primul număr după atacul terorist. Ce va rămâne peste un an din acest măreț elan de apărare a libertății de exprimare, când valul de emoție va dispărea? se întreabă ca­ri­ca­turistul. Pentru cei din redacție, vorbele mari, discursurile despre libertatea de exprimare, solidaritatea și omagiul lumii întregi sunt greu de metabolizat. „Este o povară simbolică care ne depășește un pic. Pentru noi, niște oameni au fost asa­si­nați, nu libertatea de ex­pri­mare a fost asasinată. Niște oameni care făceau micile lor desene în colțișorul lor“, declară Luz. O reprezentare simplă care pune în evidență enormitatea situației: teroriști an­trenați și înarmați împotriva unor oameni de­senând în colțișorul lor.

S-a pus obsesiv în aceste zile întrebarea care sunt limitele libertății de exprimare. Art. 10 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are două pa­ra­grafe. Primul sună așa: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și li­ber­ta­tea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere“. Din 1950 în­coace, acest paragraf a constituit scutul spi­ritului liber în lumea democratică. Dar există și un al doilea paragraf: „Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și res­pon­sa­bi­lități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o so­cie­tate democratică, pentru securitatea națio­nală, integritatea teritorială sau siguranța pu­blică, apărarea ordinii și prevenirea infrac­țiu­nilor, protecția sănătății sau a moralei, pro­tecția reputației sau a drepturilor altora pen­tru a împiedica divulgarea de informații con­fidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești“. Pa­ra­graful pare să anuleze însuși principiul, dacă n-ar exista formularea „poate fi supusă...“. Este apanajul legii să stabilească limitele. Cât de multe, cât de drastice sunt restrângerile reprezintă un barometru al democrației. În­căl­carea limitelor se supune judecății în sistemul instituțional al justiției. Așa se întâmplă în toate țările democratice. I s-a întâmplat și re­vistei Charlie Hebdo, în 2007, când Marea Mos­chee și Uniunea Organizațiilor Islamice Franceze au dat în judecată revista pentru rasism. „Rasism ar fi să considerăm că isl­a­micii nu înțeleg de glumă“, declara în fața instanței Philippe Val, redactorul șef de atunci. Tribunalul a dat dreptate revistei, mo­ti­vând că umorul ei sarcastic se îndrepta nu împotriva religiei musulmane, ci împotriva fa­na­ticilor care uzează de numele lui Mohamed pentru acte de terorism. Președintele Sarkozy a susținut atunci spiritul revistei ca parte a unei vechi tradiții franceze a satirei. Dacă n-ar fi așa, Voltaire ar trebui interzis.

În Franța, în democrațiile consolidate, limitele libertății sunt foarte largi, iar opțiunea re­dac­țiilor și a jurnaliștilor pentru o politică edi­torială proprie este neîngrădită. În limitele le­gii. Atacul terorist din 7 ianuarie 2015 încalcă va­lori, legi și mai ales dreptul la viață. În afa­ra jurnaliștilor, caricaturiștilor, polițiștilor, au murit și oameni complet neimplicați, plecați la cumpărături. Dreptul la viață e înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în toate religiile lumii. Oamenii de la Charlie Hebdo credeau în dreptul lor de a critica fa­na­tismul religios, idioții din politica globului, abu­zul de orice fel. Politica editorială asumată de Stéphane Charbonier-Charb și de echipa sa a in­clus doborârea subiectelor tabu și a sim­bo­lurilor, împreună cu un risc conștient, acela ca satira, caricatura să fie citite în litera, iar nu în spiritul lor. „Acum am devenit noi simbolul. Ce facem acum?“, se întreabă Luz, in­tuind paradoxul sub care stă revista după asasinatul din 7 ianuarie 2014.