Fascinația lui Jack Spintecătorul

În 2007, britanicul Russel Edwards cumpără la o licitație americană online un șal cu suma exor­bitantă de 4,5 milioane de dolari. Șalul, expus din 2001 până în 2007 la Muzeul de cri­mi­no­logie din Londra, apoi res­ti­tuit proprietarului, i-ar fi apar­ținut Catherinei Eddowes, pe­nultima dintre cele cinci vic­ti­me ale ucigașului londonez din East End, supranumit Jack Spin­tecătorul. Peste aș­tep­tă­rile casei de licitații, vânzarea indică fascinația nediminuată, după mai bine de un secol, pen­tru criminalul în serie al epo­cii victoriene, personaj media care marchează în­ce­putul presei de senzație pe continent. În 2014, Edwards publică o carte cu care in­ten­țio­nează să dea lovitura pe piața supra­sa­tu­ra­tă de literatura, filmele artistice și documen­ta­re, site-urile, enciclopediile, cercetările cu­nos­cu­te ca ripperology, ripperatura sau ripper­ma­nia, tururile turistice ale ororilor din White­cha­pel etc.: Naming Jack the Ripper. Autorul pre­tinde că a dezlegat enigma identității cri­mi­na­lu­lui pe baza urmelor de ADN de pe șalul găsit lângă cadavrul mutilat al prostituatei, analizat cu cele mai riguroase metode ale științei con­temporane. Jack Spintecătorul ar putea fi, con­form cărții, frizerul Aaron Kosminski, emi­grant polonez suferind de schizofrenie pa­ra­noidă, unul dintre suspecții din 1888 ai po­li­țiștilor de la Scotland Yard. Internat într-un azil, unde moare în 1919, Kosminski a putut fi identificat prin intermediul unor urmași al căror ADN ar confirma ipoteza. Cartea a suscitat controverse, la fel ca ipotezele mult mai șocante emise de un ripperolog aus­tralian, tot pe bază de ADN, că Jack Spintecătorul ar fi femeie. Identificarea certă a primului criminal în serie de notorietate mondială ar re­pre­zenta un dezastru pentru mass-media. Fiind­că presa tabloidă s-a născut și trăiește din speculație, exagerare și bârfă.

Printre sutele de volume și miile de articole apă­rute pe tema spintecătorului din cartierul măr­ginaș londonez din secolul al XIX-lea, câ­te­va analizează rolul jucat de jurnalismul prac­ticat într-o epocă marcată de convenționalism și tabuuri sociale. După 1850, când reforma sis­temului de taxe și impozite a permis zia­re­lor britanice să tipărească și să vândă un nu­măr mai mare de exemplare, ziarele au în­ce­put să circule, iar concurența a devenit fapt. Exclusivitatea sau viteza de publicare în pre­mieră a unui subiect avea preț, așa că jur­na­liștii au început să iasă din salon, căutând te­me la poliție și în cartierele rău famate. Seria de crime atroce, având ca țintă prostituate din East End, măcelărite îngrozitor, a creat senzație, cu atât mai mult, cu cât poliția nu a putut găsi autorul, devenind ea însăși subiect de ironie. Jurnaliștii au încercat să se sub­sti­tuie poliției, bântuind pe străzile cartierului măr­ginaș, într-o capitală care găzduia peste 1.200 de prostituate. Specialiștii criminologi au stabilit că doar 1% dintre infractorii ucigași sunt criminali în serie, dar interesul pentru aceș­tia este justificat fiindcă sunt rari, vio­lenți, sociopați, mortali. Ce s-a întâmplat însă cu ziarele vremii care au consemnat cazul lui Jack Spintecătorul, de la Illustrated Police News, The Times, The Daily Telegraph, The Dai­ly Mail până la East London Observer, Star, Puck și Punch, este extrem de in­te­re­sant pentru istoria presei. De subliniat că scri­sorile semnate „Jack Spintecătorul“ (până la publicarea lor, criminalul era numit „diavolul din Whitechapel“) au fost trimise Agenției Centrale de Știri, deci autorul, oricine ar fi fost el, era conștient de forța de difuzare a pre­sei și a obținut atenția publicului și no­to­rietatea dorite.

L. Perry Curtis remarcă într-un studiu dez­vol­tarea tehnicilor efectului dramatic în tratarea subiectului: titlurile cresc în dimensiune, iar grafica devine explicită și tinde să ocupe pagina. Sunt reprezentate realist victimele mu­tilate, cu descrieri în detaliu, iar pagina în­tâi este invadată de „spintecător“ pentru o lun­gă perioadă. Într-o societate rigidă și pu­di­bondă, subiectul reprezenta un pretext accep­tabil de a prezenta corpul feminin, de a vorbi despre uterul extras de criminal și despre violuri. Totodată, investigarea lumpenului, a vieții prostituatelor, a unui segment social ca­re trăia în mizerie și promiscuitate a repre­zen­tat o temă relativ neobișnuită, interesantă, no­uă, preluată ulterior și de politicieni. Con­curența a devenit acută, redacțiile au început să își arondeze informatori plătiți pentru a avea întâietate. Piața media cunoștea un re­vi­riment. O performanță înregistra Lloyd’s Week­ly, revistă duminicală, care a primit in­formația despre moartea Catherinei Eddowes în 30 septembrie 1888, la doar 20 de minute după ce fusese găsită de un căruțaș, iar la ora 4 dimineața tipărea deja o ediție specială cu litere supradimensionate și un desen apro­ximativ al cadavrului. Disputat între dezgust și fascinație, publicul de azi, mult mai obiș­nuit cu ororile vizuale, de la sângele împroș­cat pe pereți la pornografia sado-masochistă, mușcă totuși nesățios din povestea lui Jack Spintecătorul și a altor istorii macabre multi­plicate pe Internet.