De același autor
Un Parlament amendat de popor îşi face relaxat plimbările de vacanţă. Un partid liberal, reprezentat onorific de câţiva foşti turnători, bate palma cu „emanaţia Revoluţiei.” Un oarecare agramat, sprijinit şi „garantat” de un oligofren, aspiră la demnitatea prezidenţială. Conservatorul „Felix” deplânge starea moralităţii publice, însă dă şi filme porno pe antenă, la propria-i televiziune. Magnatul care jefuieşte mai întâi din avutul ţării, cumpără apoi presa şi se auto-propulsează în topul filantropicilor est-europeni. România se afundă în criză iar „Alianţa Anti-Băsescu” lărgeşte lista capetelor de acuzare: „dictatorul” a ajuns de ieri un „scelerat”, declarat „pericol public” pentru bunici şi nepoţi, mame şi copii.El poate fi acum cel mai urât dintre pământeni.
Despre trucajul ieftin al uzinei „Manipularea SA” s-au exprimat deja specialişti în film şi imagine. Ideea lui Dinu Costache Patriciu de-a acredita nu doar teza unui Băsescu catastrofal din perspectivă politică, ci mai ales inuman, demonic şi posedat sub raport uman, merită atenţie. Mai întâi, nu e întâmplătoare apariţia „casetei-bombă” la câteva ore după întâlnirile de taină dintre moguli şi geambaşi. Nu era nevoie de aceste noi înregistrări – cu o rezoluţie obscură şi fără sunet – pentru a ilustra teza acreditată deja de „Antena 3” şi „Realitatea TV”: actualul preşedinte nu e doar o opţiune nefericită, ci chiar duşmanul personal al tuturor românilor. Limbajul confruntării a atins în aceste zile apogeul încrâncenării: Traian Băsescu vorbeşte, în metaforă totuşi, despre „colţii rechinilor”. În replică, Don’ Patriciu identifică în figura marinarului un „comunist” gata să se bată, chipurile, nu doar cu ditamai capitaliştii, ci chiar cu un prunc lipsit de apărare.
Să lăsăm pe seama specialiştilor detaliile tehnice ale acestei înscenări: de ce aşa-zişii martori („un domn pe nume Florin Anghel, un domn pe nume Severin, dl Theodor Meleşcanu, Călin Popescu-Tăriceanu şi soţia sa”) n-au vorbit timp de cinci ani despre acest episod? De ce alţi participanţi la evenimentul din Câmpina (2004) neagă tăios cele relatate? De ce în acel presupus film al altercaţiei martorii oculari n-au avut nicio reacţie de indignare? De ce câţiva regizori experimentaţi şi un cameraman de pe scenă au declarat că trucajul mişcării mâinii preşedintelui este evident cu ochiul liber? Toate acestea sunt întrebări detaliate la care măcar unii dintre consilierii Fundaţiei Dinu Patriciu vor furniza poate, într-un limbaj doct şi academic, schiţa unui pseudo-răspuns. Puţini, însă, îi vor mai asculta.
Strategia de eliminare a lui Traian Băsescu a atins un punct critic: după îngroparea moderaţiei şi a nuanţei relativizante, după expunerile tendenţioase de-a lungul unui an, după cenzurarea sistematică a dreptului la replică, după anularea apriorică a oricărei prezumţii de nevinovăţie, după manipulările grosolane ale declaraţiilor publice sau ale rapoartelor comisiilor prezidenţiale, s-a trecut acum la minciuna sfruntată şi la atacul imund.
Mogulii par uşor disperaţi. Băsescu a fost descris drept o calamitate politică şi un marasm democratic. Acum, însă, după ce nervii domnilor Patriciu, Voiculescu şi Vântu au cedat, studiourile TV se pot transforma în veritabile tribunale ale poporului, cu săli de judecată umplute de vacarmul urii, pe jilţul procurorilor aflându-se mereu aceeaşi doi-trei ziarişti cu antrenament canin şi execuţie servil-nemiloasă. E foamete şi ţara vrea sânge! După reţinerea inculpatului, aşezat solitar într-un mediu ostil, urmează o scurtă percheziţie verbală: cuvinte scrâşnite, ironii jignitoare şi ameninţări voalate. Apoi este inaugurat interogatoriul.
Avocatul din oficiu a dispărut. Punerea sub învinuire se face pe mai multe registre: pe ecran curg titluri-concluzie, se rulează în paralel imagini (flash-back) irelevante sau compromiţătoare, sunt proiectate fie un stop-cadru, fie un prim-plan jenant sub raport estetic, pentru ca fondul sonor să stoarcă, prin rostire sacadată, ultima picătură de venin retoric. „Nu-i aşa că preşedintele a avut o activitate duşmănoasă la adresa instituţiilor democratice, a parlamentului şi, deci, a interesului naţional? Nu-i oare evident că preşedintele n-a declarat întregul adevăr cu privire la anturajul depravat al domniei sale? Nu-i aşa că poporul are dreptul să afle toate ascunzişurile vieţii unui scelerat, din a cărui listă de păcate lipseşte doar acuzaţia de pedofilie?”
Încălcarea tuturor reflexelor de civilitate şi molestarea sistematică a bunului-simţ au ca efect transformarea lui Traian Băsescu din adversar politic într-un inamic al poporului. Votul, s-ar spune, e unul de exterminare. Traian Băsescu nu trebuie îndepărtat de la putere: el trebuie eliminat, fără rest şi fără cale de întoarcere. Nu vom subestima aici efectele clasice ale îndoctrinării prin ura de clasă (procedură verificată în anii 1950 de foştii corifei ai Agitprop-ului, binecunoscuţi tânărului Ion Iliescu). Strategia e simplă, mai ales că prea puţini oameni citesc în România surse paralele de informaţie, pentru confruntarea calmă a punctelor de vedere. Prea puţini alegători privesc critic micul ecran: e mai comod să te holbezi, să caşti prosteşte ochii, să crezi orice aparenţă. Prea puţini oameni judecă pomul după roade: e mai simplu să-i tai trunchiul, dacă o singură fructă (dintr-o sută) nu ţi-e astăzi pe plac. Prea puţini cetăţeni cântăresc sau analizează: e mai simplu să denigrezi o familie, să înjuri de mamă, să colportezi zvonuri, să rămâi în haită.
Criza de nervi a domnilor Patriciu, Vântu şi Voiculescu ne reîntoarce, desigur, în schema anilor 1989-1990. Sub dicteul lui Ceauşescu, demonstranţii din Timişoara erau descrişi drept „huligani”, dedaţi furtului din magazine – motiv pentru care 20,000 de mii de olteni au fost mobilizaţi în decembrie 1989, cu ajutorul aceloraşi „dovezi” propagandistice, pentru salvarea independenţei şi suveranităţii patriei. Câteva luni mai târziu, academicianul Răzvan Theodorescu era chemat la TVR (ca şi astăzi Emil Hurezeanu la Realitatea TV) pentru a gira, cu respectabilitatea lui ştiinţifică sau culturală, o sinistră propagandă împotriva participanţilor din Piaţa Universităţii. Demonstranţii erau, cum se ştie, nişte „golani” şi „drogaţi” - apelative aflate într-o oarecare contradicţie cu caracterizarea în termeni de „elemente fasciste.” La 13-15 iunie, ziarul la care ucenicea dl Cristian Tudor Popescu împânzea ţara cu zvonuri, sub litere de-o şchioapă, vorbind despre „maşinile de tipărit bani” găsite de mineri la sediile partidelor istorice. Dezminţirile veneau târziu sau niciodată – bulgărele minciunii fusese deja rostogolit în febra conştiinţei colective. Preşedintele Iliescu oricum le mulţumise ortacilor pentru că plantaseră flori (trandafiri?) în faţa Teatrului Naţional...
Atunci, ca şi astăzi, ţara credea mai tot ce se spunea la televizor. Stupid people, spunea un „clasic”. Căci n-am fost noi oare legaţi, pentru douăzeci de ani, sub blestemul-profeţie pronunţat, cu un râs cinic-satisfăcut, de atotştiutorul Silviu Brucan?
