De același autor
Ca și anticomunismul ieri, anticorupția de azi nu e numai dătătoare de identitate politică, ci e și pasiunea unei societăți care își vede aici concentrată nevoia de justiție și deschiderea viitorului.
Acțiunile anticorupție pare că sunt acum ceea ce ar fi trebuit să fie decomunizarea acum un sfert de secol. Cei care au propus decomunizarea la începutul tranziției proveneau din afara sistemului statal, ceea ce i-a transformat în prima expresie a societății civile. Când anticomuniștii au ajuns la putere, în noiembrie 1996, mai târziu decât în tot restul țărilor ex-comuniste care ulterior au intrat în UE, era probabil prea târziu. Politicile de decomunizare au fost considerate fie inactuale, fie neconstituționale. Adevărul era că, deși se instalase din 1990 un clivaj pe această temă, puțini oameni politici au dorit să reprezinte anticomunismul în parlament. Ticu Dumitrescu a ajuns chiar să fie dat afară din PNȚCD pentru că, în 1996-’97, insista pentru Legea privind deconspirarea Securității. Nu degeaba principalii beneficiari ai anticomunismului, PNȚCD și președintele Constantinescu, au fost eliminați din viața politică. Decomunizarea pare că s-a răzbunat atunci pe amanții ei infideli. În România, politicile de decomunizare nu au fost un eșec pentru că pur și simplu nu au existat sau au fost numai mimate.
Anticomunismul nu a murit însă odată cu principalii săi reprezentanți politici, pentru că a existat totdeauna o nemulțumire publică legată de continuitatea elitelor. Beneficiarii lipsei decomunizării au fost și principalii profitori ai postcomunismului, ceea ce nu putea să nu producă frustrare socială, o frustrare care și-a găsit corespondentul și în interiorul instituțiilor statului.
Această situație a dus la două consecințe importante. Prima a fost legată de transferul care se face dinspre decomunizare spre anticorupție. Clivajul asupra trecutului se metamorfozează, în anii 2000-2004, într-un clivaj asupra luptei împotriva corupției. A doua consecință a fost că poziția instituțiilor statului nu mai era atât de ostilă anticorupției. Fortăreața antianticomunistă care era statul s-a fisurat. Noua falie trecea chiar prin inima statului și asta explică faptul că, în timp, anticorupția a avut rezultate majore.
O altă explicație este însă dată de faptul că anticomuniștii civici au fost foarte activi un timp, dar nu reprezentau o majoritate clară. Lupta împotriva corupției beneficiază de alte resorturi și poate canaliza în favoarea ei toată frustrarea tranziției. Decomunizarea avea mulți inamici, chiar a putut fi întoarsă împotriva susținătorilor prin argumentul, fals, că sunt vizați milioane de foști membri ai partidului unic. Politicile anticorupție vizează o categorie mult mai restrânsă, deci sprijinul popular este mai ușor de câștigat.
După 1990, pe structurile corupției din perioada comunistă s-a dezvoltat o caracatiță care și-a găsit împlinirea în vremea guvernării Năstase. Atunci nimic nu părea că mai poate amenința un sistem în care corupția se banalizase. Alegerile trebuiau să fie o formalitate. Dar, cu ajutorul firavei societăți civile și a unui număr limitat de ziariști, s-a impus în conștiința publică prioritatea politicilor de combatere a corupției. Din momentul în care această prioritate a fost recunoscută ca atare, toate alegerile prezidențiale, parlamentare și referendumurile s-au învârtit în jurul temei combaterii corupției. În mod implicit, cei aleși primeau un mandat popular în acest sens.
Marea problemă era însă în altă parte. Niciun partid nu era un purtător credibil al anticorupției. De altfel, era imposibil să găsești la nivelul unui partid o reală voință politică pentru o terapie de șoc împotriva corupților. Președintele era și este mult mai bine plasat și are instituțional de câștigat din această luptă. În plus, susținerea externă era o condiție necesară a acestei lupte inițial inegale. Traian Băsescu a devenit principalul vector al acestor politici, dar nu pentru că era credibil pe această temă, ci pentru că era singurul capabil să susțină atât ideea terapiei de șoc, cât și să asume această luptă inegală.
Acesta a fost calculul părții din societatea civilă care l-a susținut mai ales după condamnarea comunismului din decembrie 2006 și suspendarea din 2007. Astfel, clivajul public asupra șocului anticorupție s-a consolidat. O contribuție paradoxală a revenit și televiziunilor care au combătut aceste politici și ai căror patroni sunt acum condamnați. Momentul culminant al acestei confruntări a avut loc în 2009, când o simplă vizită de noapte la unul dintre beneficiarii cleptocrației a decis soarta prezidențialelor. Un alt moment important a fost în 2012, dar atunci în societate dorința de demitere a președintelui a echilibrat tema anticorupției. Totuși, un an mai târziu, USL s-a confruntat cu fenomenul anti-Roșia Montană, iar în 2014 premierul Ponta a resimțit la prezidențiale efectul majorității anticorupție. Această succesiune ne spune că următorul moment electoral va fi decis de aceeași temă, de unde și disperarea actuală a PSD de a-și prelungi guvernarea.
Ca și anticomunismul ieri, anticorupția de azi nu este numai dătătoare de identitate politică, ci este și o pasiune. Este pasiunea unei societăți care își vede aici concentrată atât nevoia de justiție, cât și deschiderea viitorului. Această pasiune și forța clivajului explică inclusiv tentația discursului tip „prieten sau dușman“. Adevărul este că, în paralel cu această mult așteptată terapie de șoc, discuția despre mijlocele ei este una legitimă. Deocamdată, cuprinși de pasiune sau sceptici, intelectualii odinioară activi evită această temă, probabil din teama de instrumentalizare. Nu e însă prea târziu.