Macron vs. Le Pen sau forța centripetă vs. forța centrifugă

Duelul de duminică, 7 mai, e prezentat ca cel între „progresistul“ Emmanuel Macron și re­pre­zentanta „extremei drepte“ Marine Le Pen. Majoritatea jurnaliștilor și mulți analiști politici se simt învestiți cu da­toria de a prelua discursul unuia din­tre candidați pentru a-l ataca pe celălalt. E însă acesta o de­fi­nire corectă a cli­vajului? Fe­nomenul poate fi unul de în­țeles în Hexagon, e însă sem­nificativ faptul că ace­eași pa­radigmă e preluată și de pu­blicațiile nonfranceze.

Această părăsire a obi­ec­ti­vi­tății jurnalistice a devenit, din păcate, o banalitate. Ea e chiar cheia prin ca­re mass-media electronice încearcă să câș­ti­ge și să-și păstreze audiența. De fapt, acest me­ca­nism duce la scăderea influenței mass-me­dia quality. Fenomenul Trump a fost sem­ni­fi­ca­tiv pentru utilizarea reflexelor pavloviene ale jur­na­liștilor mainstream chiar de către cel criticat.

Candidații populiști / antisistem care ating o ma­să critică devin „antifragili“, adică se hră­nesc și cresc prin atacurile împotriva lor. Jean-Marie Le Pen, fondatorul Frontului Na­țional, a știut să utilizeze „diabolizarea“ sa pen­tru a se înrădăcina în peisajul politic fran­cez în anii 1980-’90. Intrarea lui în turul al doilea al alegerilor din 2002 a fost o imensă surpriză, care a dus la regândirea strategiilor de a „face baraj“ FN-ului.

Fata lui Jean-Marie, Marine, a moștenit ac­ti­vul tatălui său fără a moșteni și pasivul. A fă­cut eforturi pen­tru a deveni cool, a fost in­vitată la emi­siuni de di­ver­tisment, aproa­pe a cedat ten­ta­ției de a face parte din sis­tem. Ba chiar a ajuns să nu mai fie cel mai ata­cat can­di­dat în campania dinaintea tu­rului întâi. Fillon a fost can­di­datul care a fost ne­voit să joace rolul inamicului public nr. 1. Dar campania pentru turul al doilea e altceva și Marine Le Pen se vede acum be­ne­ficiara unei duble poziționări. Pe de o parte, es­te can­didatul antisistem clasic care trans­for­mă pu­nerea ei la colț într-un argument al in­de­pen­denței față de sistem. Dar, pe de altă par­te, beneficiază și de de-diabolizarea FN din ul­timii ani. Astfel, atacurile din aceste zi­le, deși de multe ori justificate, par să aibă un impact minim.

Guillaume Tabard, principalul comentator po­li­tic al Le Figaro (publicație care l-a susținut pe Fillon și care acum îl susține pe Macron), se întreba în ce măsură încercarea de „redia­bo­lizare“ a FN poate funcționa. Tot el sugera ca Macron să abandoneze încercarea de a uti­liza spectrul istoriei, al regimului de la Vichy etc. pentru a-și combate adversara. E puțin pro­babil ca acest tip de argumente să mai func­ționeze împotriva Marinei Le Pen așa cum au funcționat împotriva tatălui său. Ma­cron ar trebui să se concentreze pe pro­gra­mul său, care în marea majoritate a ca­pitolelor e considerat de francezi ca fiind mult mai realist decât cel al candidatei FN.

Macron a pornit această cursă de pe primul loc, sondajele prezic un scor de 60%-40% în favoarea sa și după experiența primului tur le putem lua în serios. Macron va câștiga, im­por­tantă devine maniera de a câștiga. Un simplu vot negativ anti-FN îl va îndepărta de obiec­ti­vul de a forma o majoritate proprezidențială după alegerile din iunie. Tânărul candidat En Marche are nevoie de un vot pozitiv pentru pro­gramul său, altfel nu va putea guverna.

Pentru prima dată în istoria prezidențialelor franceze au existat patru candidați de forțe aproximativ egale. Cele patru Franțe nu se pot transforma peste noapte în două, nu­mă­rul ce­lor nereprezentați în al doilea tur fiind de peste 50%. Manifestațiile din seara pr­i­mu­lui tur, dar și cele de pe 1 mai (în care se ve­deau mesaje de tipul „Nici Macron, nici Le Pen“ sau „Azi Ma­cron, de mâine îl com­batem“) pun problema unei legitimități deja con­testate a „pre­șe­din­te­lui“ Macron. Mai grav, aceste evenimente duc spre ideea că ale­gerile, în ciuda unei pre­zențe semnificative, nu mai produc acel soclu de credibilitate in­contestabilă măcar în pri­me­le luni de exer­ci­tare a mandatului.

Mulți au fost surprinși de refuzul lui Mélen­chon (candidatul cvasi-revoluționar, 19%) de a spu­ne că votează cu Macron. De fapt, aceas­tă ati­tu­dine este consistentă și similară cu cea a sus­ținătorilor săi care au ieșit în stradă. S-a vorbit chiar că din partea lor, ca și din partea FN, există o formă de „diabolizare“ a lui Ma­cron, prezentat ca omul băncilor, ca un fel de apatrid reprezentant al multi­na­țio­na­le­lor etc.

Marine Le Pen a mizat în ultimii ani pe pro­gra­mul social și pe o strategie de atragere a elec­to­ra­tului antimondializare, antieuropean, an­ti­ca­pi­ta­list, aflat la dreapta extremă, dar mai ales la stânga extremă. Prin stil, retorică și parțial și prin program (excepție făcând pro­blema imi­gra­ției), poziționarea sa antisistem a luat o tur­nu­ră cvasi-revoluționară. E și mo­tivul pentru ca­re elanul său nu a fost oprit de­cât de un alt cva­si-revoluționar, mai autentic, Mélenchon.

Așa înțelegem care este adevăratul clivaj. În 2017, Le Pen și Mélenchon au reprezentat deo­potrivă forțele centrifuge, cvasi-re­vo­lu­țio­nare. Macron, în ciuda posturii „pro­gre­sis­te“, a fost, alături de Fillon, reprezentantul for­țe­lor centripete, conservatoare. Sigur că Ma­cron e la nivel de nuanță un reformist cu ten­te liberale. Dar pe fond va câștiga din pos­tura de conservator al raportului de forțe so­cial-eco­nomice. Imagologic aduce inteligență, ti­ne­rețe, optimism. Dar (im)postura „pro­gre­sis­tă“ aleasă din motive de imagine riscă să atâr­ne greu în capacitatea sa de a cere efor­turi francezilor pentru ca sistemul economic, so­cial și politic să treacă printr-o necesară renovare și astfel să fie salvat.