Ratarea europenizării sau nevoia de o nouă tranziție

Zilele acestea trebuie să ne întrebăm dacă asistăm la eșecul definitiv al speranțelor că ne putem occidentaliza și că forma poate crea fondul.

Alexandru Gussi 30.01.2018

De același autor

 

Realitatea guvernării din ultimul an, în­che­iată apoteotic cu nu­mi­rea unui premier-anexă a liderului PSD, realitate dublată de ambiguitățile pre­zi­dențiale și de cele ale opoziției, ne obligă să tragem aer în piept și să reflectăm. Într-o astfel de situație, până și un catâr și-ar pune în discuție multe certitudini. Noi ar trebui măcar să înțelegem că ceva din „softul“ nostru de inter­pre­tare a evenimentelor e virusat. Sau poate chiar realitatea românească e „vi­rusată“? E o întrebare deloc re­to­rică, la care Teodor Baconschi răs­punde mult mai bine decât o puteam face eu în recentul articol Spre Oc­cident sau îndărăt?.

 

Și noi, care credeam că învinsesem! Intrarea în Uniunea Europeană a fost pentru mai multe generații sem­nul că sensul istoriei noastre devenea convergent cu cel al istoriei occiden­tu­lui european. Prin 2006-2007 spe­ram că asistăm la „sfârșitul istoriei“. Nu era vorba de istoria globală, ci de cea de națiune de graniță. De atunci încolo, speram că orice greșeală va deveni minoră în comparație cu di­rec­ția pe care o luasem. Într-un anu­mit cadru, părea că ne putem per­mi­te aproape orice.

 

Forma europeană urma să creeze ine­vitabil un fond de aceeași natură. Aceas­tă iluzie era împărtășită atât la nivelul elitei, cât și la nivelul socie­tă­ții, percepută (eronat) prin inter­me­diul opiniei publice. După peste 11 ani, pare însă că fondul (instituțional și social) și-a luat revanșa. Am făcut deja atât de multe greșeli, încât con­vergența civilizațională cu Europa de­vine îndoielnică.

 

De fapt, istoria și-a luat re­vanșa. Am trișat prea mult. Am și fost lăsați să trișăm. În 2004, România încheia negocierile cu Uniunea Europeană, în timp ce regimul politic românesc semăna din ce în ce mai mult cu cel promovat în Rusia lui Putin. În­frân­gerea surprinzătoare a lui Adrian Năs­tase a făcut uitat faptul că la noi tran­ziția se încheia cu un evident eșec al democratizării. Acest eșec a fost tacit asumat de toată lumea, cuvântul de­mocratizare a dispărut de pe buzele liderilor politici, chiar a liderilor de opinie.

 

Un timp, consolidarea statului de drept și lupta împotriva corupției au um­plut acest gol de legitimare a ac­țiu­nii politice. Dar reacția a venit la doar câteva luni de la intrarea noas­tră în UE prin eliminarea Monicăi Macovei din guvern și prin suspen­da­rea lui Traian Băsescu. Această primă suspendare a șefului statului a ava­riat întregul sistem instituțional. Aparent, totul s-a jucat în limitele Constituției, dar regimul cons­ti­tu­țional a fost principala victimă a ace­lui moment. Trei au fost consecințele majore ale primei suspendări, rea­litate devenită paroxistică la a doua suspendare, din 2012.

 

Pri­ma e legată de ieșirea din con­sen­sul asupra relației cu instituțiile europene. A doua ține de im­pe­rativul consolidării sta­tului de drept și cel al luptei împotriva co­rup­ției. După 2007, cli­vajul în jurul pre­șe­dintelui Băsescu dev­i­ne unul referitor la re­formele justiției ceru­te de UE. Aceste reforme evident ne­ce­sare, în loc să fie măcar relativ con­sensuale, ajung în centrul disputelor politice. O formă de politizare a lup­tei împotriva corupției și a atitudinii față de cererile UE devine astfel ine­vi­tabilă, iar consecințele se văd și azi. Al treilea element major produs de joaca politicienilor cu suspendarea e legat de rolul serviciilor de informații.

 

Suspendarea cu perspectiva demiterii pre­ședintelui a fost în mod abuziv trans­formată într-o formă de mo­țiune de cenzură împotriva șefului statului, în condițiile în care acesta e de cele mai multe ori mai credibil decât oricare partid parlamentar. Șeful statului a fost redus la statutul de șef al CSAȚ și asta a dus, atât în 2007, cât și în 2012, la întărirea rolului serviciilor de informații.

 

Politicieni prea puțini res­pon­sabili au dat astfel ocazia unor ofițeri care arareori au un chip public să devină apă­rători ultimi ai regimului constitu­țio­nal. Aceștia au fost întăriți și de ce­re­rea socială de pedepsire a politicie­ni­lor corupți. Așa înțelegem de ce pre­ședintele Băsescu a furnizat mulți ani o formă de legitimare publică a aces­tor servicii, mai ales a SRI, în sub­si­di­ar cu argumentul că e condus de un fost lider politic din PSD, deci din opoziție. Astfel, serviciile de infor­ma­ții au avut un rol probabil decisiv în păstrarea aparențelor, forma consti­tu­țională a regimului rămânea ace­eași, dar fondul era departe de a se democratiza, pluralismul era departe de a fi încurajat.

 

Lupta cu „statul paralel“ proclamată solemn de PSD e semnificativă pen­tru faptul că, în ultimii ani, cel mai mare partid din România (a câștigat toate alegerile de după 2000) și-a re­definit identitatea în logica acestui clivaj legat de rolul serviciilor, lupta împotriva corupției și atitudinea față de cererile UE. E transparent și faptul că scopul politicienilor din PSD-ALDE nu e un autentic proces de democratizare, ci lup­ta cu orice contra-putere care le pune la îndoială monopolul asupra statului, nu urmăresc o echi­librare a balanței între pu­te­rile statului, ci confiscarea acestora.

 

În același timp, cei care văd vinovatul ultim în Bă­ses­cu, în PSD sau chiar în servicii trăiesc în vechea noastră iluzie a „sfârșitului istoriei“, a rezolvării pro­blemelor prin simpla în­lă­turare a unui „rău“. De fapt, acest „rău“ e creația noastră, suntem chiar noi, e simptomul unui fond care nu fa­ce decât să se ascundă sub o formă sau alta, un fond prea puternic ca să fie înfrânt de „puterea celor fără de pu­tere“, așa cum nici în 1989, cel pu­țin în România, el nu a fost înfrânt.

 

Acum doi ani și ceva, flăcările dramei din Colectiv, pentru o fracțiune de secundă, au pus în lumină realitatea ins­tituțională și socială a unei Românii europene doar în acte, nu și în fapte. O europenitate discursivă, îndo­iel­ni­că la nivelul valorilor asumate. Șocul Colectiv a fost însă în prea mare mă­su­ră emoțional ca adevărul întrezărit să fie decodificat cu luciditate. Asta de­și spectacolul cu efecte tragice al eșe­cului instituțional, al proastei gu­ver­nări, al efectelor micii și marii co­rupții nu a mai fost contemplat. A pro­dus revoltă, indignare, o și mai mare neîncredere în politicieni și în stat.

 

Dar, așa cum observă politologul Ivan Krastev într-o carte recentă, re­vo­luțiile secolului XXI nu sunt îm­po­tr­iva guvernului sau chiar a re­gi­mu­lui politic, ele se produc prin migra­ție în logica competiției dintre state. Drama „străzii“ din România lui 2018 vine din faptul că e reprezen­ta­ti­vă mai degrabă pentru cei care au ple­cat decât pentru cei care au ră­mas.

 

Victoria indiscutabilă a PSD la ale­ge­ri­le parlamentare din 2016 a fost cea mai bună dovadă a eșecului ideii că for­ma democratică poate crea un fond cu adevărat demn de această ca­racterizare. Forma era perfect demo­cra­tică, fondul era evident discutabil. Paradoxul e însă că forma e tot ce ne mai rămâne: forma constituțională, apartenența la UE. E adevărat, la adă­pos­tul acestei forme s-a osificat un fond în profundă contradicție cu pre­ten­țiile de europenitate, osificare legitimată de o parte importantă a româ­nilor. Dar nu forma a fost de vină, ci raporturile de putere, ra­por­tu­rile umane și valorile secretate de so­cie­ta­tea românească așa cum este ea.

 

Forma de azi îi poate legitima atât pe cei care se ascund abil în spatele ei, cât și pe cei care cred într-o posibilă evoluție democratică. Ultimii pot reu­și numai dacă pornesc de la respectul acestei forme, dar și de la realitatea unui fond care practic îi va obliga să reia tranziția de la capăt. Au șansa de a învăța din greșelile generațiilor ca­re speraseră prea devreme că au în­vins. Pentru multe dintre acestea e însă prea târziu.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22