România 2017: schimbarea contractului social

Istoricii viitorului vor considera OUG nr. 13/2017 ca având simplul efect declanșator al unei mișcări sociale ce depășește cu mult miza unui act normativ sau a căderii unui guvern. Numărul re­cord de participanți și nu­mărul de orașe în care are loc nu pot să nu te ducă cu gândul la momentul 1989. Dincolo de factorii de mo­bi­lizare, care cu siguranță nu au fost lipsiți de interese subiective, instituționale și politice, esențial e nivelul par­ticipării, multiplicat în percepție și de efectul de surpriză. Nici cei care și-au dorit și vor să utilizeze politic aceste demonstrații nu se așteptau la un asemenea succes al mo­bi­li­zării. Așa cum nimeni nu face istoria pe ca­re vrea să o facă, tot așa realitatea so­cia­lă relevată în aceste zile nu e rezultatul unei simple „indignări“ față de o decizie politică, ci semnul că la nivelul corpului so­cial există o profundă neîncredere în me­canismele instituționale de repre­zen­ta­re. Iar asta nu ar fi ceva nou, dacă nu am adăuga disponibilitatea de a participa efec­tiv, în masă, la revoltă.

Atunci când guvernul proaspăt instalat în urma unor alegeri care nu au fost con­tes­tate de nimeni își pierde în câteva zile cre­dibilitatea și autoritatea, în cauză nu e nu­mai guvernul respectiv, ci chiar eficiența mecanismului de legitimare. Criza era mai veche, dar momentul imediat postelec­to­ral și proporțiile revoltei o fac imposibil de ignorat. Căutarea unor soluții va dura timp, dar asta e miza fundamentală.

Trebuie să distingem și să discutăm se­pa­rat despre, pe de o parte, mișcarea socială ca fruct copt ce aștepta un context de­clan­șator și, pe de altă parte, noua realitate politică care rezultă din tre­cerea bruscă de la o netă do­minație electorală și post­elec­torală a PSD la o si­tua­ție deschisă către multe evo­lu­ții posibile, păstrarea ac­tu­alului guvern fiind im­pro­babilă și chiar peri­cu­loasă.

Am mai scris aici despre faptul că marea eroare este aceea de a considera că avem numai o criză a re­lației între clasa po­litică și societate. Criza este și una a so­cietății înseși. Re­gi­mu­rile autoritare și cele semidemocratice se bazează pe un con­tract informal între li­deri și popor. În­tre­gul leadership post­co­munist după 1990 s-a bazat pe o astfel de paradigmă, iar PSD de după 11 decembrie a crezut că prin mă­su­rile sociale și fiscale își îndeplinește obli­gațiile asumate formal și informal. Asta i-ar fi dat mână liberă pen­tru alte obiective. Nu a fost așa, pen­tru că există o masă cri­ti­că, să-i spunem „clasă de mijloc“, care contestă această pa­radigmă. Nu neapărat din motive ex­plicit ideologice, ci și instinc­tual, membrii ei văd în acest contract în­tre cei care gu­vernează și o mare parte a societății o ame­nințare la adresa inte­re­se­lor lor.

Adevăratul contract social democratic es­te în primul rând între membrii socie­tății, nu e vertical, ci orizontal. Numai așa se poa­te evita ca, în numele câștigării ale­ge­rilor, partidul de guvernământ să-i ser­veas­că numai pe cei care l-au votat și să-i ig­­nore pe toți ceilalți. Delegitimarea gu­ver­nului PSD de azi e bazată și pe ideea, dis­cutabilă, că victoria electorală a fost sim­plul rezultat al unor promisiuni dema­go­gice. Dar impresia că se și guvernează în aceeași logică a „cumpărării“ unor cate­go­rii sociale poate induce un sentiment de pa­nică în rândul minorității dezavantajate. Experiența crizei resimțite începând cu 2009-2010 este foarte recentă, iar cei che­mați să plătească factura politicilor po­pu­liste au de ce să fie îngrijorați.

Populismul economic al coaliției PSD-ALDE amintește prea mult de un populism similar al Guvernului Tăriceanu susținut de PSD în 2007-2008. Pe fondul acestei în­grijorări a apărut inițiativa de a pune în dis­cuție o politică anticorupție imperfectă, dar care este privită ca un progres. Pe lân­gă problema politico-morală a (anti)­co­rup­ției, ceea ce a transformat îngrijorarea în teamă a fost sentimentul unui abuz de pu­tere. Abuz făcut pentru a ajuta o clasă po­li­tică și administrativă nepopulară. Nu în ul­timul rând, a contat faptul că însuși li­de­rul majorității parlamentare și guver­na­mentale, Liviu Dragnea, era un beneficiar direct al gestului guvernamental. Faptul că președintele PSD s-a ascuns în păpuriș a lăsat guvernarea fără lider, dar a făcut și mai transparent interesul său privat. De aici încolo, guvernarea Dragnea-Tă­ri­cea­nu-Grindeanu devenea principalul artizan al unei mișcări sociale căreia nu-i poate rezista.

Așa se naște o revoltă a clasei de mijloc, adi­că a celor mai interesați în stabilitate. Re­volta clasei de mijloc nu are program pen­tru că ceea ce urmărește este în pri­mul rând să fie lăsată în pace. Dar spirala mobilizării și psihologia mulțimilor pot face ca lucrurile să evolueze în direcții greu de anticipat.

Aici ar trebui să intervină mintea de pe ur­mă a elitei politice. Riscurile sunt prea mari ca să nu ducă la un compromis. To­tuși, președintele PSD amenință cu con­tra­manifestații „care pot scăpa de sub con­trol“, în timp ce președintele Iohannis, vor­bind despre posibile demonstrații ale PSD, a spus că acestea „ar duce la vio­len­țe care cu greu ar mai putea fi calmate“. Șeful statului nu va putea justifica faptul că nu a organizat din 2 februarie o „mediere între puterile statului“, așa cum îi cerea Constituția, în fața conflictului deschis între magistrați și guvern. Neclară rămâne și povestea SMS-ului de la SRI, moment în care, pentru prima dată după 1990, ser­viciul dă un semnal public că se întoarce îm­potriva guvernului. Liderii politici încă urmăresc obiective mici și sunt depășiți de situație. Ar trebui să înțeleagă că cei ca­re vor încerca să utilizeze în favoarea lor mișcarea socială, mai devreme sau mai târ­ziu, vor deveni victimele ei.