Brexit-ul zgâlție Europa

„Nu iubesc Bruxellesul, iubesc Marea Bri­tanie“, a declarat David Cameron în pri­ma sa intervenție, după ce vineri seara, târ­ziu, Donald Tusk anunțase, pe Twitter, că la summit-ul european ce tocmai se încheiase s-a ajuns la un acord în pri­vința concesiilor cerute de premierul britanic pentru a evita ceea ce a primit nu­mele de Brexit (ieșirea Ma­rii Britanii din UE). „Iubesc și Marea Britanie, și Bru­xellesul“ s-a grăbit să re­plice Donald Tusk, pentru ca, în final, Jean-Claude Junc­ker să pluseze cu un „Dintre toate păr­țile Europei, iubesc cel mai mult Bru­xellesul“.

Cele trei declarații descriu foarte bine sta­rea de spirit din Europa din acest mo­ment. Avem, pe de o parte, o Mare Bri­ta­nie care a văzut de la început UE doar ca un spațiu de cooperare, în principal eco­no­mică, în care fiecare țară să aibă con­trolul asupra deciziilor majore. Avem, apoi, o zonă intermediară cu state mem­bre care sunt conștiente, precum cele din Est, că este important pentru ele să fie în Uni­une, iar pentru asta sunt dispuse, fără mare entuziasm, să delege atribuțiuni ex­tinse Bruxellesului. În fine, avem unele sta­te și mai ales avem lideri politici ca Jean-Claude Juncker pentru care obi­ec­ti­vul final, pe care și-ar dori să-l atingă chiar mâine, este acela ca UE să devină o structură puternic integrată, un superstat federal.

O vreme, în perioada de prosperitate, aces­te puncte de vedere divergente au co­existat pașnic, deși aproape pe furiș la Bru­xelles se făceau constant pași, relativ mici, în direcția integrării. A venit însă criza economică, i-a urmat criza euro, care a atins apogeul în Grecia, pentru ca vara tre­cută să vină cea mai gravă provocare pen­tru UE, criza refugiaților. Dacă mai luăm în calcul și situația de securitate ten­sio­na­tă după agresiunea Rusiei din Ucraina, ne dăm seama de ce mai toate statele mem­bre au dorit să evite o agravare su­pli­men­tară a si­tuației prin ieșirea Marii Bri­tanii din UE. Pro­blema es­te că deocamdată nu se știe dacă Brexit-ul va fi cu adevărat evitat (as­ta vom afla abia după re­fe­ren­du­mul din 23 iunie) și e ne­clar care va fi impactul aces­tui demers asu­pra în­tre­gului proiect european.

Un articol apărut recent în Le Monde aver­tiza încă din titlu că, indiferent care va fi rezultatul votului la referendumul care va tranșa chestiunea, pe 23 iunie, Uniunea Eu­ropeană va traversa oricum o criză ma­joră. „Negocierile cu d-l Cameron au am­plificat curentele care militează pentru o Europă à la carte.“ Majoritatea comen­ta­torilor britanici cred însă că, în fapt, acor­dul în sine nu va conta foarte mult în eco­nomia dezbaterii publice legate de Brexit. Până la urmă, se va vedea ce va atârna mai greu în balanță: aprehensiunea ex­tin­să din Marea Britanie față de UE, văzută ca o structură instuțională greoaie, ine­fi­cientă și abuzivă, sau teama unui salt în necunoscut, așa cum a caracterizat chiar David Cameron o potențială ieșire a țării sale din comunitatea europeană.

Într-un articol publicat în ediția de sâm­bătă a cotidianului The Guardian, Timo­thy Garton Ash sintetizează plastic alter­na­tivele. „Dacă rămânem în Uniune, putem fi una dintre vocile hotărâtoare în for­mu­larea politicii externe europene în pro­bleme majore precum criza refugiaților din Orientul Mijlociu. Vladimir Putin și Marine Le Pen vor ca noi să ieșim. Ba­rack Obama, Angela Merkel și toți prie­tenii noștri tradiționali din Europa, Ame­ri­ca de Nord și din Commonwealth vor să rămânem. Ce trebuie spus mai mult?“

În aceste condiții, de ce britanicii și-ar do­ri să părăsească Uniunea? Pe de o parte, un impact negativ îl are situația actuală din interiorul UE, deloc fericită. Pe de altă parte, o națiune care la un moment dat a deținut cel mai mare imperiu de pe glob digeră cu greu ideea de a trebui să accepte decizii luate de alții în afară, la Bruxelles. Britanicii se tem că, printr-un proces ac­celerat de integrare, UE va deveni un su­perstat federal dominat de Germania. Toc­mai de aceea a insistat așa de mult David Cameron ca în acordul de vineri să se menționeze faptul că ținta unei „Uniuni tot mai profund integrate“ nu are în ve­dere și Marea Britanie. A doua concesie ma­joră fiind aceea că Londra va trebui consultată atunci când se iau decizii cu impact major la nivelul zonei euro. Zona sensibilă în acest caz fiind adoptarea unor politici care ar putea afecta City-ul lon­donez.

Chiar dacă Brexit-ul este respins, daunele pentru UE vor fi mai mici, însă deloc ne­glijabile. Londra a deschis o cutie a Pan­do­rei. Se vor găsi oricând alte state membre care să ceară și ele un tratament special în anumite chestiuni. Apoi, mai important, este de așteptat ca după tranșarea refe­ren­dumului britanic să existe, indiferent de rezultat, un demers de consolidare a unui nucleu dur al zonei euro. Adică acea Eu­ropă integrată profund din care țări ca Ro­mânia, Bulgaria, Ungaria, Polonia nu vor face parte. Însă acest aranjament nu poate fi unul stabil și coerent. La un moment dat, și Marea Britanie, și țările pomenite mai sus se vor decupla sau vor fi decuplate de nucleu. În plus, criza zonei euro este de­parte de a fi rezolvată, caz în care totul ar intra într-o zonă de mare incertitudine. Ceea ce ar putea duce chiar la de­zin­te­gra­rea zonei euro.

George Soros scria într-un articol recent că în anul 2017 vom vedea cine intră pri­ma în colaps: Uniunea Europeană sau Fe­derația Rusă. Scenariul este probabil unul exagerat de pesimist, dar e cert că Eu­ro­pa, și lumea în ansamblu, traversează vre­muri extrem de complicate și fluide, care ne pot schimba oricând, ca țară, destinul pe care mulți îl cred, probabil, pecetluit în acest moment.