Cum se poziționează progresiștii americani față de protestele din Cuba

Zeci de mii de cubanezi au ieșit în stradă în cele mai ample proteste de la instaurarea în 1959 a regimului comunist de către Fidel Castro, cel care a condus țara cu mână de fier timp de 49 de ani. Protestele au luat practic pe toată lumea prin surprindere, știindu-se eficacitatea și brutalitatea aparatului de securitate cubanez. Este un semn că criza economică, agravată de pandemie, a depășit pragul de suportabilitate pentru populație. După cum se subliniază într-o analiză BBC faptul că oamenii au ieșit în stradă strigând „Libertate” și „Jos Comunismul” chiar și în localități mai mici, unde pot fi identificați cu ușurință, este un indiciu al furiei și disperării lor.

Autoritățile au acționat previzibil, așa cum te aștepți să facă orice regim totalitar, au recurs la bătăi și arestări. La fel de previzibil, președintele Miguel Diaz-Canel, care ocupă această funcție din 2018 după retragerea lui Raul Castro, fratele mai mic al lui Fidel, atunci cînd s-a pus capăt după aproape 6 decenii epocii Castro, a apărut la televiziune spunând că protestatarii sunt de fapt mercenari plătiți de SUA și le-a cerut „suporterilor” să apere „revoluția”: „Ordinul de luptă a fost dat - ieșiți în stradă, revoluționarilor!” O chemare la un fel de „mineriadă” în stil cubanez. Este de așteptat însă ca protestele să fie reprimate în mod brutal. După cum am văzut deja și în alte cazuri, în Iran, în Venezuela sau în Myanmar, niciun regim dictatorial nu se prăbușește în urma unor proteste de stradă dacă nu defectează structurile de forță din stat. Așa că e greu de crezut că un regim care prin trupele de securitate trimise în Venezuela este în bună măsură responsabil pentru menținerea la putere a regimului corupt al președintelui Maduro, în ciuda unor uriașe proteste de stradă, nu va reuși să controleze situația la el acasă.

Criza din Cuba a avut, de altfel, reverberații majore în Statele Unite, iar implicațiile sunt importante într-un context în care curentul „democraților socialiști” a devenit tot mai influent în Partidul Democrat. E adevărat, administrația Biden a condamnat reprimarea brutală a demonstranților. Însă cei din această aripă radicală, precum Alexandria Ocasio - Cortez, au avut grijă să contrabalanseze criticile față de reprimarea dură a demonstrațiilor, care nu au fost nici acelea prea severe, cu critici la adresa embargoului instituit de Statele Unite la adresa Cubei, pe care îl consideră în principal responsabil pentru deteriorarea situației economice din țară. În cazul Black Lives Matter (BLM), organizație pentru care se îngenunchează constant înaintea meciurilor de fotbal sau a altor întreceri sportive, de exemplu la Formula 1 sau chiar acum la Olimpiada de la Tokyo, orice astfel de nuanțe dispar. În comunicatul postat pe Twitter nu există nici măcar un singur cuvânt critic față de regimul comunist de la Havana, lucru nu tocmai surprinzător având în vedere că fondatoarele mișcării se autointitulează „activiste marxiste”. În opinia BLM, singurii vinovați pentru problemele Cubei sunt americanii. La baza actualei crize din Cuba ar sta embargoul „inuman care ar fi destabilizat țara și ar fi subminat dreptul cubanezilor de a-și alege propriul guvern”. Dincolo de ridicolul ultimei afirmații, niciun regim comunist nu a organizat vreodată alegeri libere!, impactul embargoului este mult exagerat. La urma urmei, chiar dacă regimul de la Havana nu putea să întrețină relații comerciale directe cu Statele Unite, avea la dispoziție tot restul lumii. În continuare BLM vorbește admirativ despre solidaritatea pe care regimul de la Havana ar fi manifestat-o față de „popoarele opresate” din Africa, sprijinind mișcările de eliberare din Angola, Mozambic sau Guinea Bissau. Ca să nu existe confuzii, trebuie spus că toate aceste „mișcări de eliberare” erau de fapt gherile comuniste care au fost sprijinite indirect în perioada Războiului Rece de Uniunea Sovietică, prin intermediul trupelor trimise de Fidel Castro din Cuba. Comunicatul BLM i-a încurcat până și pe simpatizanții tradiționali ai organizației din spațiul politic sau din mass-media. De pildă, Washington Post nota ironic: „Cuba este singura țară în care poliția bate demonstranți de culoare și Black Lives Matter ia apărarea poliției”.

Un motiv de iritare trebuie să fi fost, nu doar pentru BLM, ci și pentru democrații socialiști și falanga mediatică care îi sprijină, faptul că unii protestatari aveau steaguri americane. Adică steagurile arse constant la demonstrațiile, preponderent violente, organizate de BLM și Antifa anul trecut. Toate aceste lucruri par surprinzătoare însă pentru progresiștii americani din spațiul politic și pentru nume grele de aceeași orientare din elita intelectuală, Cuba și ulterior Venezuela lui Hugo Chavez erau modele de admirat și de urmat. Economiști celebri precum Joseph Stiglitz și Paul Krugman, ambii câștigători ai Premiului Nobel pentru Economie, sau Jeffrey Sachs nu pridideau să laude politicile economice populiste adoptate de Hugo Chavez și ulterior de urmașul său, Nicholas Maduro, politici care, în mod jenant pentru ei, s-au dovedit complet falimentare și au dus țara la ruină. Și Bernie Sanders și economiștii celebri menționați mai sus pledează pentru o implicare masivă a statului în toate aspectele vieții sociale și în economie, o abordare care merge pe politici explicit socialiste.

Retorica anticapitalistă a crescut semnificativ în intensitate în Occident și e puțin probabil ca episoade precum protestele din Cuba să aibă efecte pe termen lung. Mai ales tinerii privesc cu un scepticism ideea de competiție și de piață liberă, definitorie pentru capitalism. Este rezultatul unui îndelungat și amplu demers de condiționare ideologică susținută, în zona academică, cu destul suport mediatic. De pildă, Departamentul Educației al Statului California a propus un model de Curriculum pentru Studii Etnice în care capitalismul este descris drept una dintre formele de putere și opresiune socială, alături de rasism, supremația albilor, antropocentrism și patriarhat. Generația Milenialilor are o percepție pozitivă despre socialism și, spre deosebire de trecut, a devenit activă în plan politic, un efect al atmosferei culturale din campusuri care stă la baza popularității unor mișcări radicale de stânga ca BLM sau Extinction Rebellion și a unor fenomene ca Greta Tunberg Effect sau Cancel Culture.

În „Generation Left” (2019), Keir Milbum scrie că actuala generație este cea mai radicalizată, spre stânga, din ultimele decenii. În opinia lor, fără îndoială indusă în școală și în facultate, doar socialismul poate rezolva probleme precum „Schimbările climatice” sau „Rasismul”. Iar mass-media dă o consistentă mână de ajutor. De pildă, „Teen Vogue”, ediția pentru tineri a magazinului „Vogue”, care de regulă aborda teme legate de modă și bârfe mondene, a făcut în ultimii ani o schimbare de politică editorială de 180 de grade publicând articole critice față de capitalism și laudative față de activiștii și ideile socialiste și comuniste. De exemplu în ediția din 20 noiembrie 2019 găsim un text cu titlul „Bernie Sanders împărtășește planul său pentru o revoluție a clasei muncitoare”. Alte titluri: „Cum pot critica capitalismul chiar și de pe iPhone”, „Cine este Karl Marx: să facem cunoștință cu savantul anticapitalist” (10 mai 2018).

Așa că nu este deloc surprinzător că într-o cercetare sociologică realizată în Marea Britanie de Kristian Niemetz, de la Institute of Economic Affairs, cei din generațiile Millenials și Zoomers asociază socialismul cu cuvinte precum „egalitate”, „echitate”, și „oameni”, iar capitalismul este asociat cu „exploatare”, „inechitate”, „corporații”. Tinerii sunt în proporție masivă, 72%, favorabili naționalizării industriilor importante și pentru o intervenție masivă a startului în societate. În plus, iată un detaliu semnificativ, ei cred că socialismul este o idee bună care a eșuat în trecut, de exemplu în Venezuela, doar pentru că nu a fost implementat așa cum trebuie.

În ceea ce privește Cuba, suntem probabil exact în acest punct ca motivație, din cauza ultimelor proteste și reprimării lor brutale. Este etapa finală a unui ciclu descris de același Kristian Niemietz în volumul „Socialismul: o idee eșuată care nu moare niciodată”, în care trece în revistă maniera în care politicienii și intelectualii progresiști s-au raportat și se raportează la evoluțiile din țările comuniste. Prima etapă este cea a „lunii de miere”, aceea în care la debutul perioadei lucrurile par să meargă bine, în ciuda „criticilor răuvoitoare” ale neo-liberalilor. Așa s-a întâmplat în URSS, care a cunoscut la început rate mari de creștere, sau în Coreea de Nord, care a avut și ea un ritm de creștere economică superior celui din Coreea de Sud. În faza a doua, când încep să apară problemele, acestea sunt puse pe seama accidentelor nefericite sau intervenției unor forțe ostile. De pildă, vremea nefavorabilă este vinovată pentru eșecul reformelor agricole sau, în cazul Cubei, de vină nu ar fi gestiunea economică dezastruoasă a economiei de către Partidul Comunist, ci embargoul instituit de Statele Unite. Problema este însă că la un moment dat criza sistemului capătă amploare. Economia literalmente se prăbușește, se ajunge la ruină și mizerie socială, așa cum s-a întâmplat în Zimbabwe sub conducerea lui Robert Mugabe sau în Venezuela în perioada regimului Chavez-Maduro. Ei bine, în acest punct, soluția miraculoasă este să se spună că de fapt socialismul nu a eșuat, pentru că nu a fost în realitate implementat. Asta începem să auzim acum și în ceea ce privește Cuba și este ceea ce am auzit și în cazul Venezuelei. Deși cei care avansează această teorie salutau cu entuziasm doar cu cîțiva ani în urmă politicile implementate în țările cu pricina. În fapt, după cum scrie Niemietz, chiar „stalinismul” nu a mai fost „cu adevărat socialism” decât destul de târziu, când eșecurile sale erau prea evidente. Apologeții stalinismului, precum Upton Sinclair sau Jean-Paul Sartre, ai cărui discipoli, în frunte cu Pol Pot, sunt responsabili de genocidul cumplit din Cambodgia, nu au ezitat să justifice chiar crimele făcute în numele „edificării societății socialiste”. De pildă, în opinia primului, întotdeauna în istorie perioadele de mari schimbări sociale au fost însoțite de crime. În timp ce Sartre era de părere că „orice regim trebuie să-i elimine pe cei care i se opun și nu văd altă cale decât moartea, pentru că întotdeauna poți ieși viu din închisoare”. Adăugând cu un cinism șocant că revoluționarii francezi din anul 1793 nu au omorât probabil destui oameni.

Retorica și poziționările progresiste sunt în bună măsură similare celor din perioada comunistă. Și atunci se mergea pe ideea internaționalismului proletar (un fel de globalizare cu o ideologie comună comunistă, la fel ca si ideea de lume globală liberală de astăzi) și pe discreditarea ideii de națiune. Se aplica, de asemenea o riguroasă politică de cadre, pentru eliminarea "elementelor dușmănoase", singura diferență fiind aceea că acum criteriile aplicate fac trimitere la "rasism", "supremație albă", trans-fobie" sau orice alte acuze similare.