Donald Trump, Brexit și societatea „post-adevăr“

Aaron Bakes, unul dintre principalii spri­jinitori ai campaniei pro-Brexit, explica astfel succesul taberei sale: „Campania Re­main s-a bazat pe evidențe factuale. Nu a funcționat. Trebuie să te co­nectezi emoțional cu oa­me­nii. Așa se explică și suc­cesul lui Trump“. În timp ce Michael Deacon scria ironic, în The Te­le­graph, du­pă ce Andrea Lead­som se retrăsese din campania pentru șefia Par­tidului Con­servator, lăsând cale liberă Theresei May pentru ocu­pa­rea poziției de prim-mi­nis­tru, că ea exprima totuși perfect starea de spirit dominantă a națiunii: „Faptele, evi­dențele sunt pesimiste. Sunt antipa­trio­tice“. De altfel, nu declarase Michael Go­ve, una dintre figurile centrale ale cam­pa­niei Leave, înaintea votului de la refe­ren­dum, că britanicii „s-au săturat de ex­perți“? Și asta a prins, chiar dacă niciun om rațional nu se duce, de pildă, la un me­canic auto să se opereze de apendicită.

În ultimele luni am auzit tot mai frecvente trimiteri în spațiul public la ceea ce a primit numele de „post-truth society“: o societate în care evidențele, argumentele factuale sunt trimise în derizoriu. Pa­ra­do­xal, deși atunci când sunt întrebați ma­jo­ri­tatea oamenilor îți vor spune cât de mult prețuiesc adevărul, argumentele, faptele și cât de mult disprețuiesc minciuna, atunci când intri pe terenul retoricii po­li­tice, lucrurile stau cu totul invers. Exa­ge­rări grosolane sau chiar minciuni sfrun­tate sunt acceptate senin, pe nemestecate, dacă rezonează emoțional cu frustrările, te­merile sau convingerile ideologice ale pu­blicului.

Termenul în sine nu e neapărat nou și pot fi găsite destule exemple în trecut în care politicieni de vârf au recurs la astfel de prac­tici din rațiuni electorale sau pentru a justifica anumite decizii controversate. Și, deși elitele occidentale, preponderent de stânga, arată cu degetul în principal către „extrema dreaptă“, fenomenul este la fel de răspândit și de par­tea cealaltă a baricadei ideo­logice, Bernie Sanders și Jeremy Corbyn fiind doar două exemple de ul­timă oră. Însă e adevărat că ascensiunea fulminantă a lui Trump și Brexit-ul au dat o cu totul altă di­men­siune discuției și, mai ales, au scos în evi­dență gravitatea consecințelor.

De regulă, dezbaterile prezidențiale ame­ri­cane finale sunt pregătite extrem de mi­nu­țios de echipele candidaților. Se negociază fiecare detaliu: luminile, podiumul, te­ma­tica. Anul acesta avem însă o premieră ab­solută: candidatul republican a cerut ca moderatorul să nu corecteze și să nu solicite explicații lui Donald Trump, chiar dacă ceea ce spune el în timpul dezbaterii se bazează pe date sau pe elemente fac­tua­le flagrant neadevărate. Cunoscutul analist Jonathan Eyal, director de studii la Ins­titute for Defence Studies din Londra, cre­de că fenomenul „politicii post-adevăr“, care pleacă de la prezumția că faptele nu mai contează și că principalul motivant al alegătorului, atunci când este pus să opteze pentru o persoană sau o cauză, es­te emoția, starea de spirit, este unul din­tre „cele mai periculoase și mai coro­zive“.

Minciunile nu sunt, desigur, o premieră în sfera politică. Însă, așa cum subliniază tot Jonathan Eyal, ele au fost utilizate în trecut, de regulă, doar pentru a acoperi epi­soade neplăcute ale protagoniștilor, în timp ce acum „minciunile nu mai sunt instrumente ocazionale ale arsenalului politic, ci au devenit parte integrantă a strategiei electorale“. Un exemplu e cea a lui Donald Trump. Acesta pictează un ta­blou dezastruos al unei Americi cu un șo­maj ridicat, cu venituri salariale în scă­dere, în care violatorii și traficanții de dro­guri veniți din Mexic își fac de cap, o Americă păcălită de aliații din străinătate, cărora le oferă protecție militară pe gratis și le promite că el va fi „salvatorul“ pro­vidențial. Chiar și la o analiză sumară, toate aceste afirmații sunt complet false. În America, în ultima decadă, veniturile reale au crescut, șomajul este la jumătatea celui din Europa, iar dacă ne uităm pe cifre, de pildă, zecile de mii de militari sta­ționați în Coreea de Sud și Japonia costă semnificativ mai puțin guvernul federal decât dacă aceștia ar rămâne în Statele Unite, datorită contribuției țărilor gazdă.

Cum s-a ajuns aici? Mass-media sunt în bună măsură responsabile pentru ascen­siunea lui Trump. La începutul anului, președintele CBS, Leslie Moonves, declara cu cinism că „probabil ascensiunea lui Trump nu e un lucru bun pentru Ame­ri­ca, dar a făcut minuni pentru CBS în ma­terie de încasări din publicitate“. Iar cum Trump a acuzat principale canale me­diatice că ar fi pro-Clinton, acestea au fost oarecum inhibate, așa că au tratat în­tr-un registru exagerat de permisiv chiar și afirmații dintre cele mai scandaloase sau iresponsabile ale acestuia. Însă e la fel de adevărat că tot mass-media occi­den­ta­le, preponderent de stânga, sunt respon­sa­bile și pentru promovarea unei atmosfere sufocante de „corectitudine politică“, ce­ea ce a alimentat o revoltă în care Trump a devenit un vârf de lance.

Ceea ce și explică de ce, inclusiv la noi, mulți sunt tentați să vadă varianta unui președinte Trump, dacă nu cu simpatie, cel puțin cu detașare. Însă alegerile ame­ri­cane nu sunt un reality show. După 8 noiembrie vine nota de plată. Cu Donald Trump la Casa Albă, decuplarea Americii de Europa e ca și asigurată, mai ales după Brexit, iar NATO va merge către o acce­le­rată dezagregare, chiar dacă formal va supraviețui. Motiv pentru care o parte din­tre elitele europene antiamericane chiar își doresc un Trump președinte. Însă pen­tru o țară ca România, pentru Europa de Est în general, va fi un adevărat dezastru, pentru că va lăsa cale liberă unei Rusii agresive, care va face legea la periferia con­tinentului. Așa cum se întâmplă chiar acum în Ucraina sau în Siria.