De același autor
Aaron Bakes, unul dintre principalii sprijinitori ai campaniei pro-Brexit, explica astfel succesul taberei sale: „Campania Remain s-a bazat pe evidențe factuale. Nu a funcționat. Trebuie să te conectezi emoțional cu oamenii. Așa se explică și succesul lui Trump“. În timp ce Michael Deacon scria ironic, în The Telegraph, după ce Andrea Leadsom se retrăsese din campania pentru șefia Partidului Conservator, lăsând cale liberă Theresei May pentru ocuparea poziției de prim-ministru, că ea exprima totuși perfect starea de spirit dominantă a națiunii: „Faptele, evidențele sunt pesimiste. Sunt antipatriotice“. De altfel, nu declarase Michael Gove, una dintre figurile centrale ale campaniei Leave, înaintea votului de la referendum, că britanicii „s-au săturat de experți“? Și asta a prins, chiar dacă niciun om rațional nu se duce, de pildă, la un mecanic auto să se opereze de apendicită.
În ultimele luni am auzit tot mai frecvente trimiteri în spațiul public la ceea ce a primit numele de „post-truth society“: o societate în care evidențele, argumentele factuale sunt trimise în derizoriu. Paradoxal, deși atunci când sunt întrebați majoritatea oamenilor îți vor spune cât de mult prețuiesc adevărul, argumentele, faptele și cât de mult disprețuiesc minciuna, atunci când intri pe terenul retoricii politice, lucrurile stau cu totul invers. Exagerări grosolane sau chiar minciuni sfruntate sunt acceptate senin, pe nemestecate, dacă rezonează emoțional cu frustrările, temerile sau convingerile ideologice ale publicului.
Termenul în sine nu e neapărat nou și pot fi găsite destule exemple în trecut în care politicieni de vârf au recurs la astfel de practici din rațiuni electorale sau pentru a justifica anumite decizii controversate. Și, deși elitele occidentale, preponderent de stânga, arată cu degetul în principal către „extrema dreaptă“, fenomenul este la fel de răspândit și de partea cealaltă a baricadei ideologice, Bernie Sanders și Jeremy Corbyn fiind doar două exemple de ultimă oră. Însă e adevărat că ascensiunea fulminantă a lui Trump și Brexit-ul au dat o cu totul altă dimensiune discuției și, mai ales, au scos în evidență gravitatea consecințelor.
De regulă, dezbaterile prezidențiale americane finale sunt pregătite extrem de minuțios de echipele candidaților. Se negociază fiecare detaliu: luminile, podiumul, tematica. Anul acesta avem însă o premieră absolută: candidatul republican a cerut ca moderatorul să nu corecteze și să nu solicite explicații lui Donald Trump, chiar dacă ceea ce spune el în timpul dezbaterii se bazează pe date sau pe elemente factuale flagrant neadevărate. Cunoscutul analist Jonathan Eyal, director de studii la Institute for Defence Studies din Londra, crede că fenomenul „politicii post-adevăr“, care pleacă de la prezumția că faptele nu mai contează și că principalul motivant al alegătorului, atunci când este pus să opteze pentru o persoană sau o cauză, este emoția, starea de spirit, este unul dintre „cele mai periculoase și mai corozive“.
Minciunile nu sunt, desigur, o premieră în sfera politică. Însă, așa cum subliniază tot Jonathan Eyal, ele au fost utilizate în trecut, de regulă, doar pentru a acoperi episoade neplăcute ale protagoniștilor, în timp ce acum „minciunile nu mai sunt instrumente ocazionale ale arsenalului politic, ci au devenit parte integrantă a strategiei electorale“. Un exemplu e cea a lui Donald Trump. Acesta pictează un tablou dezastruos al unei Americi cu un șomaj ridicat, cu venituri salariale în scădere, în care violatorii și traficanții de droguri veniți din Mexic își fac de cap, o Americă păcălită de aliații din străinătate, cărora le oferă protecție militară pe gratis și le promite că el va fi „salvatorul“ providențial. Chiar și la o analiză sumară, toate aceste afirmații sunt complet false. În America, în ultima decadă, veniturile reale au crescut, șomajul este la jumătatea celui din Europa, iar dacă ne uităm pe cifre, de pildă, zecile de mii de militari staționați în Coreea de Sud și Japonia costă semnificativ mai puțin guvernul federal decât dacă aceștia ar rămâne în Statele Unite, datorită contribuției țărilor gazdă.
Cum s-a ajuns aici? Mass-media sunt în bună măsură responsabile pentru ascensiunea lui Trump. La începutul anului, președintele CBS, Leslie Moonves, declara cu cinism că „probabil ascensiunea lui Trump nu e un lucru bun pentru America, dar a făcut minuni pentru CBS în materie de încasări din publicitate“. Iar cum Trump a acuzat principale canale mediatice că ar fi pro-Clinton, acestea au fost oarecum inhibate, așa că au tratat într-un registru exagerat de permisiv chiar și afirmații dintre cele mai scandaloase sau iresponsabile ale acestuia. Însă e la fel de adevărat că tot mass-media occidentale, preponderent de stânga, sunt responsabile și pentru promovarea unei atmosfere sufocante de „corectitudine politică“, ceea ce a alimentat o revoltă în care Trump a devenit un vârf de lance.
Ceea ce și explică de ce, inclusiv la noi, mulți sunt tentați să vadă varianta unui președinte Trump, dacă nu cu simpatie, cel puțin cu detașare. Însă alegerile americane nu sunt un reality show. După 8 noiembrie vine nota de plată. Cu Donald Trump la Casa Albă, decuplarea Americii de Europa e ca și asigurată, mai ales după Brexit, iar NATO va merge către o accelerată dezagregare, chiar dacă formal va supraviețui. Motiv pentru care o parte dintre elitele europene antiamericane chiar își doresc un Trump președinte. Însă pentru o țară ca România, pentru Europa de Est în general, va fi un adevărat dezastru, pentru că va lăsa cale liberă unei Rusii agresive, care va face legea la periferia continentului. Așa cum se întâmplă chiar acum în Ucraina sau în Siria.
