"Pași" prezidențiali și centre de putere

Cine are acces la cheile de la dulapuri, cine le poate deschide pe unele, lăsându-le închise pe altele, controlează, ca într-un joc de Go, câmpurile esențiale în jocul de putere.

O relatare Mediafax despre lansarea la Bookfest a ce­lei de-a doua cărți a președintelui Klaus Io­han­nis, Primul pas, observa ironic că marcăm astfel tre­cerea definitivă de la conceptul de președinte-ju­cător la cel de președintele-scriitor. Cores­pon­den­tul Agerpres își încheie și el relatarea de la fața locului amintindu-ne că e vorba de continuarea pri­mei cărți, Pas cu pas, lansată în decembrie 2014, „bestsellerul absolut al anului 2014, care s-a vân­dut în 130.000 de exemplare“. O parte dintre vo­tan­ții lui Klaus Iohannis nu par să fie însă prea în­cân­tați de hărnicia întru scris a președintelui. Poți vedea asta parcurgând mesajele de pe Face­book, re­țeaua socială pe care șeful statului a ra­portat cu mândrie că a colectat un număr record de like-uri. Alegătorii săi din țară, alături de cei care au stat ore întregi la cozile din străi­nă­tate l-au votat în principal pentru a avea un cen­tru de putere care să fie o contrapondere la Victor Ponta și PSD. Or, până acum, și sunt deja 150 de zile, cel care câș­tigă teren politic este mai degrabă premierul.

Însă mai sunt Cotrocenii de astăzi, în epoca post-Băsescu, un centru real de putere? Faptul că d-l Io­hannis nu a fost informat în timp util despre pro­blemele fostului consilier George Scutaru nu es­te tocmai cel mai bun semnal. A pățit asta și Tra­ian Băsescu în legătură cu fratele lui. Dar el era în ul­timele luni de mandat. Și atunci, ne putem în­tre­ba cine are cu adevărat puterea în România? Nu la nivel formal, ci în mod real. Pentru a răspunde, trebuie să plecăm de la o constatare evidentă: aproape că nu există astăzi nimeni în România ca­re să fi ocupat poziții de putere și influență în stat fără niște schelete ascunse în dulap. Iar în cel mai bun caz, acestea sunt rezultatul unor obligații de par­tid sau al unor erori care pot fi interpretate drept abuzuri în serviciu, o încadrare juridică ex­trem de permeabilă. Cine are acces la cheile de la dulapuri, cine le poate deschide pe unele, lă­sân­du-le închise pe altele, controlează, ca într-un joc de Go, câmpurile esențiale în jocul de putere. Ceea ce ne duce cu gândul imediat la acele struc­turi care ar putea fi descrise, în accepțiunea fos­tului director SRI, George Maior, cu trimitere la instituția pe care a condus-o mai bine de opt ani, drept „creierul statului, ochii și urechile sta­tu­lui“. Ochii ca ochii, urechile ca urechile, dar ide­ea că SRI ar putea fi descris drept un creier al sta­tului, iată ceva ce te poate descumpăni.

Afirmația a fost făcută cu câteva zile în urmă cu prilejul lansării volumului 25 de ani. Monografia SRI, 1990-2015. Ce e interesant e că la ma­ni­fes­ta­rea cu pricina a asistat și Iulian Vlad, fostul șef al Securității în regimul Ceaușescu, surprins într-o fotografie stând alături de cel considerat a fi prin­ci­palul factor de putere din SRI, generalul Florian Col­dea. Sigur, la manifestarea cu pricina a fost mul­tă lume, inclusiv ziariști. Însă plasarea generalului Vlad într-un loc privilegiat din sală are, trebuie să recunoaștem, o oa­re­ca­re încărcătură simbolică, deși e poate doar o întâmplare.

Despre SRI s-a discutat mult în ultima vreme. Nu atât în legătură cu ame­nin­țările teroriste sau cele cibernetice, ci mai ales cu rolul său în lupta îm­po­tri­va corupției. Intrăm aici pe un te­ri­to­riu complicat. Cei mai mulți dintre cei, de bună-credință, care sprijină vo­cal, adesea chiar într-un mod in­to­lerant fa­ță de opiniile contrare, DNA și SRI, ca instrumente cheie ale luptei an­ti­co­rup­ție, pleacă de la două pre­mi­ze ma­jore. Prima e aceea că folosul aces­tei im­pli­cări active, asanarea me­diului po­li­tic au­tohton impregnat de corupție, este mai mare decât riscurile pe care le generează.

Problema e că o gestionare selectivă a „scheletelor“ ne poate duce, dacă nu am și ajuns deja acolo, la o situație în care pe tabla de șah rămâne un singur centru de putere real, și acela ne­trans­parent, celelalte fiind, dacă nu eli­mi­nate, cel puțin timorate. Ar trebui să fie acesta un motiv de îngrijorare? Pro­babil că da. Însă aici este adusă în dis­cuție, la nivelul unor discuții private, cea de-a doua premiză majoră: aceea că, de fapt, americanii, care au un cu­vânt important în SRI și SIE, vor re­ac­ționa dacă astfel de derapaje ar apărea la un moment dat. Însă, din nou, e riscant să vii cu judecăți definitive. Lu­crurile se pot schimba în viitor, în func­ție de dinamica geopolitică.

Or, tabloul avansat tot mai apăsat în ultimii ani, acela al unui Occident în de­clin prin comparație cu țări ca Ru­sia și mai ales China, aflate în as­cen­siune glo­bală, nu transmite un semnal toc­mai liniștitor din acest ultim punct de vedere. Și să nu ne închipuim că nu se fac analize pe acest subiect și în in­­teriorul structurilor de forță din stat. De pildă, generalul Vlad este unul din­tre oamenii-cheie în relația României cu China, într-un moment în care pri­n­­cipalul țel strategic al Beijingului este „o lume de-americanizată“ și eli­mi­na­rea unor valori occidentale fun­da­mentale, de la alegerile libere și jus­ti­ție independentă la presa liberă, din repertoriul de instrumente cu care ar trebui să se opereze la nivel global.

Fără a supralicita prezența sa la re­cen­ta manifestare organizată de SRI, nu putem totuși evita o întrebare le­gi­ti­mă. Oare chiar știm cum arată în rea­li­tate raportul de forțe din interiorul ser­viciilor secrete între cercurile cu sim­patii americane și cele care ar pre­fera Rusia sau China? Pe moment, pro­babil că prevaleză primele, dar o even­tuală repliere în viitor a Americii din Europa, cuplată cu anumite aran­ja­mente de securitate continentale care să implice și Moscova, scenariu deloc fantezist vehiculat în anumite capitale europene, inclusiv în anumite cercuri influente de la Berlin, ar putea mo­di­fica raportul de forțe.