De același autor
Desi e vorba de o zona de conflict aflata in imediata vecinatate a granitelor romanesti, despre Kosovo se vorbeste la noi probabil mai putin decat despre Irak, de pilda. Si asta cu toate ca in acest caz ne confruntam cu una dintre cele mai delicate chestiuni de politica externa. Pentru ca, pe de o parte, in aceasta privinta pozitia de pana acum a Bucurestiului difera sensibil de aceea a principalilor sai aliati occidentali, iar pe de alta, pentru ca in acest caz nu mai putem recurge la practica comoda de a declara ca ne raliem pozitiei Uniunii Europene. Motivul este simplu: pur si simplu nu exista un consens european in aceasta privinta.
Provincia sarba Kosovo, a carei populatie e covarsitor una de etnie albaneza, ramane o zona cu un potential de explozie ridicat, care poate induce reverberatii periculoase in intreaga Europa. Situatia conflictuala de acolo, cu dubla dimensiune, etnica si religioasa, cu radacini istorice adanci si complicate, a devenit si mai volatila acum, cand Rusia pare mai decisa ca oricand in trecut sa faca din Kosovo un punct cheie al campaniei sale de repozitionare mult mai agresiva atat in raport cu Uniunea Europeana, cat si fata de Statele Unite.
Kremlinul a reafirmat saptamana trecuta o data in plus, prin vocea ambasadorului sau la ONU, decizia sa de a bloca prin veto orice rezolutie introdusa in Consiliul de Securitate care ar propune independenta provinciei, asa cum prevede Planul Ahtisaari. Cum atat Washingtonul, cat si principalele puteri europene, Germania, Marea Britanie si Franta, sprijina planul cu pricina, ne aflam foarte aproape de un impas major care pare greu de depasit, desi cu cateva zile in urma au fost reluate la Viena discutiile pe aceasta tema. Tot ceea ce s-a putut obtine e un ragaz suplimentar pentru negocieri de 120 de zile. Dupa acest termen, dupa cum a declarat chiar zilele trecute Condoleezza Rice, dupa o intalnire cu ministrul sarb de Externe, Vuc Jeremic, Statele Unite planuiesc sa recunoasca independenta provinciei, indiferent de rezultatul discutiilor de la Viena. Motivatia este simpla: teama ca, in absenta acestui gest formal, populatia de origine albaneza nu ar mai putea fi tinuta sub control si situatia ar putea usor degenera intr-o violenta generalizata.
De partea cealalta, interesul evident al Moscovei este acela de a escalada conflictul din regiune si nicidecum de a-l rezolva, din moment ce orice situatie complicata si periculoasa ii ofera un camp de actiune favorabil in zona, in dauna Uniunii Europene si a Statelor Unite. Pentru Rusia, situatia astfel creata ar fi cat se poate de multumitoare. Lipsa unei rezolutii formale a Consiliului de Securitate creeaza evidente probleme de legitimitate unui Kosovo independent, situatie pe care, fara indoiala, Kremlinul o va exploata din plin. Desi un sondaj de opinie realizat anul trecut, citat de Washington Post, consemna faptul ca majoritatea sarbilor cred ca independenta provinciei este inevitabila, subiectul e unul extrem de sensibil la Belgrad si va fi exploatat de puternica opozitie nationalista. Inflexibiliatea Rusiei limiteaza sever capacitatea guvernului sarb de a accepta deciziile principalelor puteri occidentale si poate duce la cresterea tensiunilor pana la limita de explozie.
Consecintele sunt previzibile si deloc incurajatoare. Procesul de integrare in UE a tarilor din Balcanii de Vest intra pe termen lung in blocaj. Clivajul din interiorul UE dintre promotorii independentei si tarile care i se opun, in special Spania, Slovacia, Romania, Grecia si Cipru, din teama de a nu incuraja si in cazul lor demersuri separatiste, va avea clare repercusiuni la Bruxelles. Iar prin cresterea inevitabila a influentei Moscovei asupra Belgradului, focarul din Kosovo risca sa tensioneze si mai mult relatiile oricum tot mai complicate dintre Rusia si Uniunea Europeana.
In plus, Kremlinul va incerca sa exploateze criza si pentru a submina relatiile transatlantice.
Rusia lui Vladimir Putin si-a schimbat substantial atitudinea. Sumele imense castigate din exportul de petrol si gaze si sentimentul ca au controlul si asupra celor mai mari resurse energetice de pe planeta, si asupra infrastructurilor de transport, oleoducte si gazoducte, i-au facut pe liderii de la Kremlin sa fie vadit mai agresivi pe plan extern. Gata sa uzeze de dreptul de veto in Consiliul de Securitate al ONU pentru a proteja de sanctiuni Iranul. Gata sa-i incurajeze cu emfaza pe toti adversarii vocali ai Americii, precum Hugo Chavez din Venezuela, care recent a vizitat Moscova.
Problema e ca, desi recenta escaladare a conflictului diplomatic dintre Londra si Moscova implica direct un stat membru in Uniunea Europeana, exista destule cercuri influente din alte capitale occidentale dispuse sa accepte tot felul de compromisuri, pentru a nu deranja excesiv Federatia Rusa. Fie din motive ideologice si dintr-un antiamericanism funciar, fie din teama. De aceea, e de asteptat ca dezbaterile pe acest subiect sa provoace discutii aprinse si destule disensiuni in interiorul UE. Ceea ce face foarte putin probabila o linie de politica externa agreata de toate tarile membre, marele vis al federalistilor europeni.
Pentru Romania, situatia din Kosovo, dar si toate celelalte evolutii de context pun cateva probleme foarte concrete de pozitionare. Cum definim interesul national din aceasta perspectiva? Cum abordam dezacordul privind independenta provinciei Kosovo cu principalii nostri aliati occidentali, dezacord care ne plaseaza, paradoxal, chiar daca din cu totul alte motive, mai aproape de pozitia Rusiei in aceasta chestiune? In interiorul UE si al NATO, astfel de nuantari vor conta din ce in ce mai mult in perioada urmatoare si e nevoie de multa abilitate pentru a gestiona o situatie extrem de complicata.
Din pacate, confruntarea politica de la noi e dominata adesea de gesturi emotionale sau chiar irationale, care invadeaza si registrul mult mai delicat al relatiilor externe. Tentatia de a intra intr-un joc iresponsabil de contre politice pare irezistibila. Pe de o parte, Traian Basescu, care este totusi, din punct de vedere constitutional, vocea cea mai autorizata in chestiuni de securitate si politica externa, si-a afirmat in repetate randuri opozitia fata de independenta Kosovo, iar pe de alta, premierul declara la Roma ca Bucurestiul intentioneaza sa sprijine Planul Ahtisaari. Intre timp, si ministrul nostru de Externe isi schimba si el peste noapte pozitia, pentru a-i face pe plac sefului sau de partid. Adaugati deficitul cronic de expertiza institutionala in materie de politica externa si avem un tablou deloc imbietor care poate duce la decizii pripite si balbaieli costisitoare pe termen lung, intr-o conjunctura internationala cu adevarat critica si in conditiile existentei unui periculos focar de conflict care se consuma in imediata noastra vecinatate.
