De același autor
Fiecare dintre obligatiile asumate implica semnificative costuri sociale si financiare. Chiar daca o parte din cele financiare sunt suportate de la Bruxelles prin programele de asistenta pe care le pune la dispozitia Bucurestiului, inevitabil vor fi, pe langa beneficiari, si destui dezavantajati. S-a crezut initial ca principalele probleme vor aparea in agricultura. Subiectele de tipul cipurilor care vor trebui implantate in vaci si obligativitatea mulgatoarelor de lapte automate au circulat deja copios in presa. Experienta poloneza post-aderare de pana acum da insa impresia ca temerile sunt exagerate. Pare mai degraba probabil ca cele mai grele lovituri vor fi suportate de firmele autohtone, care, de regula subcapitalizate, inca firave in plan organizational si lipsite de bariere de protectie, sunt nevoite sa adopte aproape peste noapte regulile de joc din spatiul economic al UE.
Pare firesc ca astfel de lucruri sa fie discutate. Cu atat mai mult, cu cat maniera in care Europa se descurca la ea acasa cu acest gen de probleme e departe de a fi o poveste de succes. Problema e ca noul model de discurs autohton inlocuieste de regula dezbaterea de fond cu sintagma "asa s-a hotarat la Bruxelles". Dogma europeana ca argument suprem e folosita de multe ori abuziv de un gen de pseudo-elita romaneasca in curs de coagulare, constituita din politicieni, experti si oameni din administratie. Un comportament extrem de nociv, pentru ca, desi aderarea la Uniunea Europeana pare in acest moment singura formula viabila de modernizare accelerata a Romaniei, nu e doar util, ci chiar obligatoriu sa intelegem si marile probleme cu care se confrunta si Uniunea Europeana, in ansamblu, dar si o parte dintre actorii importanti din spatiul politic, economic si social caruia urmeaza sa i ne alaturam in curand.
Exact cand multa lume de la noi gaseste cusururi si tehnice, si mai ales ideologice deciziei guvernului Tariceanu de a introduce cota unica de impozitare de 16%, prestigiosul saptamanal american Newsweek aplauda initiativa Slovaciei, Tarilor Baltice si Romaniei de a introduce un astfel de sistem fiscal. De altfel, nu e o idee noua. Hong Kong-ul, considerat un fel de paradis al economiei de piata, a adoptat cu succes cota unica de impozitare inca din 1947. Si, desi gandirea fiscala a Europei Occidentale continua sa fie dominata de ideea de justitie sociala, sub influenta cercurilor politice de stanga si a sindicatelor, destule voci au inceput sa se intrebe in ultimul timp de ce un sistem atat de simplu si eficient, care functioneaza bine in Estonia sau Slovacia, nu poate fi adoptat si acolo. De unde si concluzia articolului din Newsweek: "Atunci cand e vorba de capitalism, vechea Europa are cate ceva de invatat de la cea noua".
Intr-adevar. O depesa Reuters de saptamana trecuta anunta ca, pentru prima oara din 1933 incoace, somajul in Germania a depasit nivelul de 5 milioane, adica 12,5% din totalul fortei de munca. Mai mult decat atat, cea de-a treia economie a lumii a inregistrat o scadere cu 0,2% in ultimul trimestru din 2004, iar pentru 2005 prognozele nu sunt deloc incurajatoare. Nici pentru germani si nici pentru celelalte 11 tari din zona euro. Problemele Berlinului sunt departe de a fi conjuncturale. Jurnalistul Thomas Kielinger de la Die Welt le-a rezumat insiruind patru recorduri mondiale nu tocmai de invidiat pe care tara sa le detine: cei mai tineri pensionari, cei mai varstnici studenti, cel mai scurt program de lucru si cele mai lungi vacante. Mitul german a ajuns astfel sa scartaie din toate incheieturile. Ceea ce se intampla si in alte parti de pe vechiul continent. Modelul economiei sociale de piata foarte apreciat si de d-l Iliescu, si de liderii sindicali autohtoni suna excelent pe hartie, dar da mari rateuri in viata reala. Pentru a rezolva problemele de competitivitate ale vechiului continent, liderii europeni au lansat in martie 2000 un proiect grandios, tipic pentru Bruxelles, numit Agenda Lisabona. Acesta isi propunea sa transforme in 10 ani spatiul UE in cea mai performanta economie bazata pe cunoastere de pe glob, stimuland cercetarea, inovarea si domeniul IT&C. Au fost formulate politici, au fost create comitete si s-au desfasurat numeroase reuniuni pe aceasta tema. Nu cu prea mare folos. Si in ultimii ani statisticile au relevat ca rata de crestere a productivitatii muncii din SUA a fost de mai bine de doua ori mai ridicata decat media din UE. Asa ca noul presedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a anuntat recent un set de propuneri de revizuire a Agendei Lisabona. Pastrand insa nealterate obiectivele initiale: cresterea productivitatii muncii prin investitii masive in cercetare si noi tehnologii, intr-o formula care sa impace cu succes constrangerile economice, sociale si cele de mediu.
Dar oare exista o astfel de reteta magica? Cativa analisti de prestigiu cred ca liderii europeni nu par sa inteleaga ca miracolul economic american se bazeaza, intre altele, pe capacitatea acestuia de distrugere creativa. Or, Europa isi doreste doar stralucirea si beneficiile inovatiei si creativitatii, fara neplacerile distrugerii, ceea ce ar insemna eliminarea rigiditatilor acumulate in economiile din spatiul UE. Nimic nu ilustreaza mai bine maniera profund diferita de abordare a provocarilor globale decat o comparatie intre Constitutia Statelor Unite, conceputa cu doua sute de ani in urma, si noul Tratat constitutional al Uniunii Europene. Primul e un document de 20 de pagini, cu tot cu amendamentele votate ulterior, in timp ce Constitutia Europei numara mai bine de 500 de pagini. Un editorial aparut sambata in Daily Telegraph remarca faptul ca Tratatul constitutional european nu se multumeste doar sa abordeze chestiuni de tipul diviziunii puterilor in stat sau al raporturilor dintre Uniune si statele membre, ci consuma o multime de pagini "pentru a spune oamenilor cum sa-si traiasca viata". Proiectul de extindere catre Est a Uniunii Europene ofera evident noilor membri sansa unica de a-si moderniza in mars fortat cadrul institutional si infrastructurile. In acelasi timp insa, procesul este in egala masura esential si pentru tarile din Europa Occidentala, care, sub presiunea noilor membri, au sansa istorica de a putea corecta dezechilibre de structura de pe piata muncii, din sistemele de protectie sociala si de asigurari de sanatate, din politica fiscala. Tocmai de aceea e nevoie si de o parte, si de alta de o dezbatere critica a problemelor Uniunii, si nu de un import pasiv de solutii fabricate de birocratia de la Bruxelles. Pentru ca formula in care am sfarsi prin a ne exporta unii altora problemele mai degraba decat raspunsurile ar fi cea mai nefericita varianta posibila pentru viitorul Europei comune.
