De același autor
Invitat într-o emisiune de televiziune să comenteze situaţia din Republica Moldova, Mircea Druc era de părere că autorităţile de la Bucureşti ar trebui să trateze direct cu Rusia, nu cu Chişinăul. Cel puţin dintr-un punct de vedere el are dreptate: ca şi în cazul altor republici din spaţiul CSI, majoritatea butoanelor de comandă se află la Moscova. Ruşii controlează fluxurile energetice, domină prin firmele private şi de stat mediul de afaceri, iar serviciile secrete ale Kremlinului sunt bine infiltrate în cea mai mare parte a republicilor ex-sovietice.
Fostul prim-ministru moldovean dă dovadă însă de naivitate dacă îşi imaginează că România este în poziţia de a negocia cu Federaţia Rusă. Nu are nici pe departe masa critică necesară, ponderea politică şi economică, care să-i permită să intre într-un dialog real cu o putere orgolioasă şi arogantă, dominată de frustrări majore după pierderea statutului de superputere.
Pentru ruşi nu există decât două tipuri de interlocutori pe care îi ia în serios: 1) adversari influenţi cu care se poate afla la un moment dat într-o relaţie mai cordială sau mai tensionată, în funcţie de context, cu care chiar poate şi colabora pe ţinte punctuale; 2) vasali. Or, România nu se încadrează sigur în prima categorie şi, din fericire, după integrarea euroatlantică, nu mai riscă să revină într-a doua postură.
Nu încape nicio îndoială că tonul declaraţiilor şi, în general, comportamentul regimului Voronin este în bună măsură modelat după reacţiile oficiale de la Moscova. Şi asta chiar dacă în trecut Vladimir Voronin a încercat o vreme să joace la două capete, pendulând între Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă.
E greu de crezut că, în absenţa poziţiilor oficiale dure exprimate la Kremlin (Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, a caracterizat protestele drept „scandaloase“ şi a cerut Uniunii Europene şi României „să nu permită ca steagurile româneşti şi sloganurile proromâneşti să fie folosite ca acoperire pentru subminarea statalităţii moldovene“), regimul comunist de la Chişinău şi-ar fi permis să se comporte atât de sfidător la adresa Bucureştiului precum a făcut-o în ultimele zile.
De altfel, reacţiile de la Moscova faţă de situaţia de la Chişinău au venit într-un crescendo rapid. Şi, spre deosebire de cele occidentale, vagi, lemnoase, oarecum descumpănite, au fost prompte, dure, chiar agresive. Primele declaraţii de sprijin pentru regimul Voronin şi de condamnare fermă a manifestaţiilor antiguvernamentale au venit de la ministrul adjunct de Externe şi de la preşedintele comisiei pentru relaţiile cu CSI din Duma de la Moscova.
A urmat luarea de poziţie de mai sus a lui Serghei Lavrov, iar, în final, am aflat că personal preşedintele Medvedev ar fi avut o convorbire telefonică cu Vladimir Voronin, îndemnându-l să restabilească cât mai repede ordinea în republică. Pentru a nu lăsa să existe în exterior niciun fel de dubiu cu privire la felul în care Federaţia Rusă vede evenimentele de la Chişinău.
Declaraţiile făcute la Moscova vizează de fapt o triplă audienţă: 1) regimul Voronin din Republica Moldova, care trebuie încurajat să ia măsuri dure nu doar împotriva manifestanţilor, ci şi a oricăror forme de opoziţie mai radicale; 2) ţările occidentale europene şi Statele Unite, cărora li se comunică astfel explicit că Rusia consideră că Republica Moldova se află în spaţiul său de influenţă şi orice sprijin pentru opozanţii actualei puteri de la Chişinău ar fi considerat la Kremlin un act ostil care ar afecta tendinţa de îmbunătăţire a relaţiilor reciproce consemnată după întâlnirea de la Londra dintre preşedinţii Obama şi Medvedev; 3) cercurile politice şi intelectuale din ţările din spaţiul ex-sovietic, care militează pentru o decuplare de Moscova.
Această atitudine este expresia unei percepţii dominante în Rusia nu numai la nivel oficial, ci şi la cel al străzii, ceea ce nici nu e de mirare, dacă avem în vedere cum arată ştirile şi comentariile vehiculate de ani şi ani de zile în mass-media pe acest subiect. Să ne amintim doar de declaraţiile dure la adresa Statelor Unite făcute în repetate rânduri de Vladimir Putin. Feodor Lukianov, editorul publicaţiei Russia in Global Affairs, explică diferenţele fundamentale de viziune din acest punct de vedere.
„Atunci când oamenii ies în stradă într-una dintre republicile ex-sovietice, media occidentale presupun automat că o fac pentru a-şi apăra drepturile, în timp ce în Rusia toată lumea presupune că Vestul se amestecă într-o zonă de care ar trebui să se ţină deoparte. Rusia este extrem de suspicioasă faţă de orice tentativă de modificare a statu quo-ului.“
La Moscova se mizează, evident, pe faptul că Uniunea Europeană şi Washingtonul nu vor risca să-şi compromită din cauza Republicii Moldova relaţiile cu Rusia, abia reîncălzite după întâlnirea Obama–Medvedev de la Londra. O Rusie de care au nevoie nu numai în calitatea sa de furnizor major de energie (gaze naturale, petrol) pentru ţările occidentale, ci pentru a gestiona crizele din Afganistan, Iran şi Coreea de Nord. Presupunere care s-a dovedit până acum corectă, având în vedere tonul incolor-inodor al declaraţiilor pe acest subiect făcute atât la Washington de secretarul de stat american Hillary Clinton, cât şi de către Kalman Mizsei, reprezentantul special al UE pentru Republica Moldova, în care nu sunt condamnate în niciun fel autorităţile de la Chişinău pentru violarea drepturilor omului, obstrucţionarea presei independente şi ridicarea ziariştilor moldoveni şi români de pe stradă.
În acest moment se pare că singura şansă ca poziţiile occidentale să se înăsprească cât de cât este ca abuzurile şi derapajele agresive ale liderilor moldoveni să ajungă să fie semnificativ mai mult mediatizate în Occident. Măcar a zecea parte din cât s-a vorbit ani de zile despre Guantanamo.
