De același autor
Achitarea lui Năstase vesteşte moartea, după grele încercări, e drept, a anticorupţiei.
Procesul nu poate fi interpretat ca unul „politic“, deoarece această „condamnare este un mesaj clar privind independenţa justiţiei“. Nu, nu este declaraţia lui Adrian Năstase, a lui Victor Ponta sau Crin Antonescu. Este declaraţia dată de avocatul lui Jacques Chirac, condamnat la 2 ani de închisoare cu suspendare pentru un delict comis înainte de a deveni preşedintele Franţei şi de pe urma căruia nu a avut foloase materiale. Alături de starea precară de sănătate a fostului preşedinte, acestea au fost circumstanţele de care au ţinut cont judecătorii francezi.
Care sunt motivele achitării lui Năstase după 11 ani de la comiterea faptei - Dana Năstase cărând la bancă sacoşa cu 400.000 de euro din milionul, bijuteriile şi tablourile bătrânei afaceriste mătuşi Tamara - nici nu mai contează. Important este mesajul lansat opiniei publice de acest verdict după circul sistematic făcut de PSD în încercarea de a demonstra că nepotul mătuşii este victima politică a lui Băsescu. Din acest mesaj, populaţia înţelege că, dacă te numeşti Adrian Năstase, Ilie Morega, Paul Păcuraru, Monica Ridzi, Dan Păsat, Eugen Bădălan sau Sile Cămătaru, nu există justiţie care să-ţi numere conturile, finii, incompatibilităţile sau contractele cu statul. Decizia achitării are deci o simbolistică aparte, întrucât Năstase a fost perceput drept managerul de succes al corupţiei instituţionalizate. Una care a traversat generaţiile şi guvernele.
În această păguboasă conjunctură, eforturile de reformare a justiţiei, dezgheţul înregistrat în anchetarea puterii, demersurile pentru diferite modificări legislative pălesc şi îşi arată inutilitatea peste timp. Puţinii şi impleticiţii paşi înainte se împotmolesc în clisa sistemului. Să luăm, de exemplu, Legea privind accesul la Înalta Curte, pe care guvernul a fost obligat să-şi asume răspunderea din cauza boicotului propriilor parlamentari. Crede oare cineva că modificarea criteriilor de examinare, contestată de grosul magistraţilor, nu va ajunge în aceeaşi fundătură a „găselniţelor“ (circulă informaţia că judecătorii au găsit formula magică prin care să păcălească până şi repartiţia „aleatorie“ a dosarelor), care să o facă, în practică, inoperabilă? După modelul patentat de alte şi alte concursuri. Care este rezultatul concursurilor de manageri de spitale, de exemplu? Noi clienţi politici, alte produse ale sistemului, aceleaşi incomensurabile găuri negre. Dar Legea răspunderii magistraţilor, recent promovată de Senat şi devenită obiect de contestare la Curtea Constituţională chiar de către ÎCCJ, la cererea aproape unanimă a breslei? Are ea vreo şansă în războiul de gherilă cu magistraţii al căror obiectiv este exact lipsa de răspundere? În loc să se discute hibele reale ale legii (puse foarte bine în evidenţă de judecătoarea Dana Gârbovan, reprezentanta UNJR), de sub argumentul cu rol de detergent al independenţei şi neatârnării justiţiei iese la lumină intenţia de a păstra statu quo-ul.
CSM oscilează haotic între câteva acte de curaj, cum ar fi tăierea pensiilor de serviciu pentru magistraţii acuzaţi de corupţie sau verificarea dosarelor de mare corupţie aflate la Înalta Curte şi multe acte făcute doar pentru protejarea intereselor de clan. Căci ce altceva au însemnat respingerea suspendării din funcţie pe durata anchetei a judecătorilor şi procurorilor ale căror rude sunt urmărite penal sau respingerea interdicţiei ca judecătorii cu rude urmărite penal să nu poată judeca în dosarele respectivului parchet, deşi există o decizie a Curţii Constituţionale în acest sens? Ca să nu mai discutăm de opoziţia CSM la confiscarea extinsă a averii sau la scoaterea inspecţiei judiciare (a cărei vestită eficienţă face obiectul rapoartelor Comisiei Europene) de sub papucul CSM?
Toate aceste exemple, cărora li se pot adăuga multe altele din istoria relativ recentă, arată că atunci când sistemul se opune sfârşeşte prin a câştiga partida. Din toate măsurile şi legile reformiste (sau, în tot cazul, considerate aşa la vremea respectivă) din perioada 2005-2006, au mai rezistat nealteraţi câţiva dintre procurorii aduşi de Macovei şi ANI, ca instituţie. Paşii înapoi sunt, pe zi ce trece, tot mai mulţi decât cei înainte. Nu e vorba de pesimism, dar achitarea lui Năstase vesteşte moartea, după grele încercări, e drept, a anticorupţiei. Aplauzele politicienilor nu sunt însă unanime. Şi PDL, şi Victor Ponta au de ce să fie trişti. Din acelaşi motiv: lui Victoraş i se pregăteşte ceva. Mătuşa Tamara veghează din spatele achitării. Ar fi singura răzbunare pentru biata anticorupţie. //
