Cei trei piloni ai înapoierii noastre

Când a aflat că CNATDCU a votat, cu o zdrobitoare majoritate, că lucrarea sa de doctorat e un plagiat, Victor Ponta a luat în derâdere decizia: cum, a zis el, s-au terminat marile probleme din România – să­nătatea, autostrăzile, administrația publică etc. - și tot ce a mai rămas rău e plagiatul lui Ponta? Mai târziu, când a fost numit noul ministru al Edu­cației, Mircea Dumitru, care, în calitate de rector al Universității din București, avusese un rol ma­jor în decizia Universității privitoare la plagiat, Pon­ta a recurs la atacuri murdare împotriva nou­lui ministru. Și, în sfârșit, odată cu schimbarea mi­nisterială s-a aflat și că mai mulți demnitari – prin­tre care fostul primar Onțanu, dar și procurorul general-adjunct, Bogdan Licu (foști doctoranzi ai lui Gabriel Oprea, zis și „interesul național“) – ce­ruseră deja ministerului să renunțe unilateral la ti­tlul de doctor. O făcuse, de altfel, și d-l Ponta, ca­re, pe când era prim-ministru, promovase o or­do­nanță de urgență care să permită un asemenea de­mers. Toți au pretins că fac gestul din motive per­sonale, fără a da alte explicații. Li s-a răspuns de că­tre d-l Mircea Dumitru că retragerea titlului e cu neputință fără o analiză din partea CNATDCU a tezelor lor de doctorat.

Trei gesturi, definitorii pentru o mare parte a „cla­sei conducătoare“ românești din acest moment: deriziunea, agresivitatea calomnioasă și lașitatea.

Chiar dacă sunt destui care mai cred că un plagiat academic e ceva nesemnificativ față de alte pro­ble­me ce afectează societatea noastră - și pesemne că pe aceștia vrea să-i convingă Victor Ponta –, e clar că impostura nu e doar un viciu moral – ar fi și asta destul de grav –, dar este pur și simplu un pe­ricol social: ea conduce, din aproape în aproape, la „diluarea“ calității specialiștilor, a ad­mi­nis­tra­ției, a decidenților, a profesorilor preuniversitari și universitari, a judecătorilor. N-avem autostrăzi sau cele abia deschise se surpă? Pesemne că nu nu­mai corupția, dar și simpla incompetență explică aceste insuccese în lanț. Iar incompetența vine ade­sea din impostură. Culpe medicale, ca în cazul fotbalistului Ekeng, mort pe teren, deoarece me­dicul de la ambulanță nu a știut cum să intervină? Incompetență evidentă. Să nu ne facem iluzii: in­competența și impostura se răspândesc în întreaga societate și nu se restrâng la domeniul, până la ur­mă îngust, al doctoratelor. Avem universități care fac o impostură de știință, precum celebra Aca­de­mie Națională de Informații a SRI-ului, unde tro­na d-l fost viceprim-ministru Gabriel Oprea, avem diplome care reprezintă crase imposturi, pre­cum celebrele diplome de la „Spiru Haret“ și așa mai departe. Avem impostură în afaceri (firme abonate la contracte cu statul și sus­trase competiției), în administrație, în sănătate, în fotbal (unde, spre a o eli­mina, se pare că avem nevoie de un an­trenor străin la Națională). Re­zul­ta­tele se văd.

Vin apoi batjocorirea, terfelirea celui care îți spune adevărul. Atacul gro­so­lan al lui Ponta la adresa noului mi­nis­tru al Educației a fost deja demontat în ediţia online a revistei 22 de Cris­ti­an Câmpeanu, așa încât nu mai e ni­mic de spus aici. Ceea ce rămâne însă, și e poate mai grav chiar de­cât ca­lom­nia în sine, este rela­ti­vi­zarea gene­ra­li­zată a valorilor. Pla­gia­torul spune în fapt: admit că am pla­giat, sunt un hoț, dacă vreți; dar nici voi nu sunteți mai buni. Unii nu știm să cităm, alții nu știm când s-au in­ventat ghi­li­me­lele, alții nu cunoaștem germana, alții greaca, alții au fost când­va pionieri și așa mai departe. Căr­țile se scriu din cărți, cică, iar în­ce­pând cu Platon și Aristotel se pare că toată omenirea a plagiat pe toată lu­mea, cum a spus un ministru cândva. E îngrijorător că un asemenea rela­ti­vism generalizat are un anumit succes la public. Foarte mulți oameni, chiar dacă nu o admit deschis, preferă că crea­dă că frumoasa carieră a altuia – universitară, po­li­ti­că, administrativă, de afaceri – se da­torează strict hazar­du­lui sau circum­stanțelor favorabile (o relație, o rude­nie, un serviciu făcut cui­va, cândva etc.) în mult mai mare mă­sură decât me­ritului personal. La în­trebarea exis­tențială „de ce el da și eu nu?“ a răs­punde prin „fiindcă el e mai bun“ ce­re un anumit curaj moral.

Or, curajul moral e în mare deficit prin­­tre „elitele“ noastre, de unde și la­și­ta­tea față de recunoaștea plagiatului; ce­ea ce nu le oprește să ceară, „din mo­­tive personale“, retragerea uni­la­te­rală a titlului, atunci când văd că se apro­pie momentul când el le va fi re­tras ofi­cial. E uimitor atașamentul aces­tor oa­meni de niște formalități, prin ig­norarea conținutului faptei: nu înțeleg (sau pretind că nu înțeleg) că impos­tu­ra lor e o infracțiune, pe care nu o pot răscumpăra restituind o hâr­tie. Se pa­re însă că îi doare rău re­cu­noașterea pla­giatului. Ar fi, pesemne, o recu­noaș­tere nu numai a unui de­ficit etic (hoția), ci și a unuia in­te­lectual (inca­pacitatea d­e a scrie o teză autentică). Opinia publică i-ar con­sidera astfel nu doar hoți, ci și proști. Și-ar pierde ștaiful foarte râvnit de „intelectuali“!

Deriziunea ieftină, batjocorirea con­du­când la anularea valorilor și lașitatea morală – iată cei trei piloni pe care stă înapoierea României. Îi vedem pre­tutindeni de mulți ani. Dar temelia lor s-a pus și se pune în școală și în uni­versitate – prin impostură.