De ce a fost asasinat Alexei Navalnîi

Asasinarea (căci nu încape îndoială că despre o formă de asasinare este vorba, indiferent de ceea ce va scrie pe certificatul de deces) lui Alexei Navalnîi într-o colonie penitenciară din nordul rus, pune într-o lumină paradoxală natura regimului instalat de Putin: în momentul maximei puteri, acesta se percepe pe sine fragil, poate chiar caduc, astfel încât preferă să asasineze un competitor politic recunoscut și admirat decât să păstreze o aparență de legalitate și un minim de imagine favorabilă.

Să observăm diferența față de comportamentul regimului sovietic în perioada post-stalinistă: pe atunci, de cele mai multe ori, dizidenții notorii erau fie închiși (închisoare sau domiciliu obligatoriu), dar ținuți în viață, fie expulzați. Regimul se ferea să producă martiri, cel puțin nu în proporțiile în care o face regimul Putin. De ce? Mai întâi, contestatarii puterii de atunci erau percepuți din interior și din exterior ca „dizidenți”, fără capacitatea de a schimba regimul, ci doar, în cel mai bun caz, de a-l „umaniza” și a-l „moraliza”, determinându-l să-și respecte propriile promisiuni fundamentale. Acei dizidenți nu erau competitori sau adversari politici nici ai lui Hrușciov, nici ai lui Brejnev sau Andropov. URSS (ca și celelalte țări comuniste) era condusă de partidul comunist și accesul la cele mai înalte funcții se făcea numai prin intermediul partidului, care avea, constituțional și legal, monopolul puterii (numit „rolul conducător al partidului”). Nimeni nu-și închipuia că un Saharov ar fi putut sau ar fi intenționat să-l debarce pe secretarul general al PCUS sau că nemulțumiții din Politburo ar fi recurs la un Soljenițîn, spre a-și afla un lider care să-i conducă la Kremlin. Din punct de vedere ideologic și instituțional, dizidenții, fiind în afara partidului, erau neeligibili. Pe de altă parte, regimul bolșevic post-stalinist era convins că, oricât zgomot de fond ar fi produs dizidenții mai ales în Vest, ei nu vor putea schimba cursul Istoriei, despre care – credeau ei – conținea ireversibilitatea sistemului comunist și, în ultimă instanță, promisiunea revoluției mondiale. Așadar, regimul sovietic și cele comuniste, în general, se percepeau pe sine ca foarte puternice: erau convinse că aveau în spate și în sprijin nu numai forțele de securitate, armata, complexul militaro-industrial, partidul, propaganda, bombele nucleare, dar și – mai ales – Istoria. (Se înșelau, desigur, dar pe asta nici ei, nici lumea n-aveau s-o afle decât mult mai târziu.) Puteau deci să-și permită să nu-și omoare, în regulă generală, dizidenții. Avantajele unei bune imagini, mai ales în Vest și printre partidele de stânga pe care doreau să le influențeze, puteau avea întâietate.

Situația s-a schimbat complet în zilele noastre. întâiNavalnîi , acum, sau mai înainte Boris Nemțov, Boris Berezovski și alții omorâți din ordinul lui Putin sunt percepuți de regim nu ca dizidenți, ci ca actuali sau potențiali competitori politici. Sunt cam ce erau, pe timpurile monarhiei absolutiste, pretendenții la tronul regal sau imperial – ceea ce, cum am spus, nu erau câtuși de puțin dizidenții sovietici, polonezi, cehi etc. Într-adevăr, acum, în jurul lor s-ar putea oricând ralia o forță ostilă actualului președinte (nu neapărat și actualului regim), precum a fost cea a „wagneriților” lui Prigojin. Nu mai există un monopol legal și constituțional al unui partid unic, care să selecteze și să trieze candidații la funcții politice importante, în ultimă instanță, la funcția supremă. Nu mai există nimic similar unui Politburo sau chiar Comitet Central, care să aibă prerogativele statutare ale schimbării secretarului general. Prin voia armatei, a serviciilor sau chiar a mulțimii răsculate la un moment dat (sau a unei combinații de forțe), oricine poate deveni președinte azi în Rusia. În consecință, orice oponent cunoscut și având carismă trebuie eliminat, deoarece e un potențial „pretendent la tron”. Dizidenții de pe timpuri nu aspirau la funcții în stat și la puterea politică: ei militau pentru o „revoluție morală” întâi de toate și, vorba lui Vaclav Havel, cereau ca regimul – orice regim – „să trăiască în adevăr”. Oponenții lui Putin – atât timp cât sunt în viață – pot deveni oricând vârful de lance al unei rebeliuni, la care moralitatea și adevărul vor fi ultimul lucru care va conta.

Pe de altă parte, puterea din Rusia de azi a văzut multe evenimente în ultimele decenii și s-a îngrozit: a văzut „primăvara arabă”, a văzut „revoluțiile portocalii”, a văzut răsturnarea regimului de apartheid din Africa de Sud, căderea lui Pinochet în Chile. A înțeles cât de fragile sunt chiar și regimurile autoritare (sau în special regimurile autoritare). Și, sigur, a asistat la căderea regimului sovietic, torpilat din interior chiar de secretarul general, Mihail Gorbaciov. Știe că lumea de azi a devenit mult mai imprevizibilă, poate și fiindcă îi percepem astăzi imprevizibilitatea care, odinioară, ne rămăsese ascunsă.

Pe scurt, Hrușciov, Brejnev, Andropov sau chiar Gorbaciov își permiteau „generozitatea” să nu facă martiri, fiindcă își credeau puterea de neclintit, având de partea sa legitimitatea conferită, nu de popor, ci de Istorie. Se înșelau. Putin se crede obligat să facă martiri, ca să supraviețuiască. Mimează legitimitatea sosită din partea poporului prin alegeri trucate și prin opresiune polițienească și sosită din partea lui Dumnezeu prin subordonarea totală a Bisericii. Totuși, își percepe puterea ca fragilă. Și, spre deosebire de vechii conducători sovietici, aici nu se înșală. //