Lecția istoriei

E curios de câte ori în istorie câte o țară mare, puternică și arogantă a vrut să subjuge o țară mai slabă sau mai mică și a suferit înfrângeri serioase, uneori categorice. Și e curios că politicienii și militarii aflați la conducerea unor asemenea țări n-au învățat din istorie. Dar dacă ar fi învățat, desigur că n-ar mai fi fost aroganți.

Modelul de la originea civilizației noastre a fost pus de istoriile lui Herodot: marele Imperiu persan a dorit să cucerească micile cetăți grecești. A calculat că slăbiciunea militară a acestora, dar și diviziunile interne, inerente unor regimuri mai libere, vor sancționa înfrângerea lor. Marele rege Xerxes s-a înșelat; Grecia a triumfat și odată cu ea o civilizație unde libertatea politică și condiția de cetățean au putut înflori și da roade până în zilele noastre.

Mai aproape de noi, după capitularea Franței în 1940, Hitler a crezut că va îngenunchea repede Anglia printr-o teribilă campanie aeriană. A calculat greșit, Anglia a rezistat grație unei combinații de patriotism, charismă a conducătorului (Churchill) și ingeniozitate tehnologică (radarul).

Rusia, în mod particular, pare să fi fost susceptibilă de multe ori la această eroare fatală: subestimarea unui adversar care, după toate calculele hîrtiei, pare mult mai slab. În 1904 a atacat Japonia, care pe atunci părea o țară asiatică, inferioară nu numai militar, dar și „rasial” unei mari puteri „albe”. A urmat o înfrângere usturătoare din partea Japoniei.

Scenariul s-a repetat cu mica Finlandă în 1940 și cu Afganistanul în 1979, apoi cu primul război cecen din 1996. În al doilea război cecen din 1999, rușii, conduși deja de Putin, au aplicat metoda lor favorită: raderea orașelor de pe fața pământului. Iar acum, Ucraina...

Însă noi vedem nu numai că rușii repetă piesa tragică, dar pricepem și de ce o repetă și mai ales de ce au repetat-o la intervale regulate: pentru că „lumea civilizată” le-a permis să fie aroganți, fără să-i pedepsească, ba chiar uneori premiindu-i prin comerț, concesii politice și financiare. Da, ne doare, ne îngrozește că Kievul, Harkovul sunt bombardate fără milă. Dar de ce n-am reacționat măcar pe un sfert la fel de dur, când rușii au șters orașul Groznîi de pe fața pământului sau când l-au sprijinit pe Assad în Siria să facă la fel acolo? „Lumea civilizată” a făcut afaceri între timp cu Putin și, desigur, l-a subestimat, nu din aroganță, ci din interes material, din lașitate, ba chiar uneori atâția din secretă admirație pentru „tiranul viril”. În particular, Europa s-a legat singură la furtunul de gaz rusesc, a acceptat cu seninătate dependența energetică de Rusia. (Acum Germania își face autocritica; e bine, dar târziu.)

Acum Putin n-a reușit să-i îngenuncheze pe ucraineni. O răbufnire de patriotism, un lider charismatic apărut ca din neant și niște arme eficiente occidentale i-au stricat planurile. Vrea, în schimb, să-i nimicească, precum pe ceceni altădată. Strâns cu ușa de sancțiuni economice nemaivăzute, se înverșunează, amenință pe toată lumea, interzice orice expresie liberă în Rusia.

*

Acum tiranul e încolțit, iar lumea largă îl condamnă. Dar mâine – după ce va „rezolva” cumva în Ucraina – ne va cere din nou „să-l ascultăm” și „să fim înțelegători”, să „cooperăm”. Sancțiunile – mă tem – se vor fisura după un timp, fără un rezultat dramatic pe teren, fără concesii autentice din partea Rusiei. „Lumea civilizată” e prea civilizată spre a suporta prea multă vreme acest nou război rece și mai ales acest război economic. Are și „alte griji”. Unii vor pleda pentru moderație prea devreme. Lumea nu-i neapărat lașă, ci doar comodă... Vom ști totuși, măcar noi și întregul Vest, să învățăm câte ceva din istorie?