De același autor
Întreaga lume dezvoltată, dar şi o mulţime din aşa-numitele economii emergente gâfâie sub povara unui munte de datorii publice, dar şi private.SUA, după târguieli penibile într-un Congres adânc divizat politic, reuşesc să ridice plafonul de îndatorare a statulu peste nivelul PIB-ului. Dimensiunea acestei datorii (pentru care trilionul de dolari este deja puţin) înspăimântă, iar felul în care va fi ea redusă a părut suficient de neclar, astfel încât Standard & Poor΄s a atentat, pentru prima oară în istorie, la triplul A al Americii. Se vede tot mai bine că ceea ce s-a petrecut în Grecia sau în Portugalia nu reprezintă decât vârful scund al unui uriaş aisberg: zeci de ani, Occidentul a trăit pe datorie, care s-a acumulat treptat (mai rapid sau mai lent). Nu-i vorbă, poate că a fost şi o strategie pentru a învinge în Războiul Rece, oferind paradisul „statului bunăstării“ drept alternativă pentru „paradisul comunist“. Dar, dacă acela a fost, poate, declanşatorul, s-a mers înainte, fără limite.
De fapt, grav nu este că s-au făcut imense datorii, ci că întreg modul nostru de viaţă (occidental) a ajuns dependent de un consum fără limite, care generează creştere economică, prosperitate materială, dar şi noi datorii, încă mai mari. În general, lucrurile funcţionează în felul următor: prin intermediul publicităţii, al media, al campaniilor electorale, al şcolii etc., oamenii sunt făcuţi să creadă că fericirea lor depinde de împlinirea a mereu altor dorinţe – că tot ceea ce nu e ultranou e vechi şi ceea ce e vechi e învechit, iar ceea ce e învechit trebuie aruncat. Oamenii sunt determinaţi să dorească neîncetat, indiferent dacă au sau nu o reală nevoie, un alt celular, o altă garderobă, un alt automobil, un alt loc de concedii, un alt partener de viaţă, o altă locuinţă, în ideea că numai înnoirea cu orice preţ îi poate împlini. Nu dorinţa de nou în sine e aici în discuţie, ci dorinţa nelegitimă, absurdă de noutate, apărută din imitaţie, din vanitatate, din ambiţie. Sigur, ştim de la Mandeville şi Adam Smith că viciile pot conduce la prosperitatea generală: mai multe dorinţe de satisfăcut înseamnă mai multe locuri de muncă şi pot determina prosperitatea producătorilor – de la marii acţionari până la lucrători.
Numai că, atunci când dorinţa vană de noutate cu orice preţ devine un scop în sine, satisfacerea ei începe să depăşească posibilităţile materiale existente. Omul vrea vacanţe tot mai exotice ca să aibă cu ce să se fălească înaintea colegilor, dar
n-are cu ce plăti, deşi munceşte din greu. Atunci apare creditul, la fel de ispititor precum şarpele primordial care a sedus-o pe mama Eva: băncile, generoase, se oferă să-l crediteze. Dar dacă omul nu mai poate plăti? Multă vreme a existat falimentul şi chiar spectrul acestuia era un element de descurajare suficient împotriva cheltuielilor necugetate şi a împrumuturilor fără garanţii.
Ei bine, aici au intervenit statele şi politicienii: egalitatea tot mai mare, reală sau presupusă, nevoia de voturi, obsesia de a scădea şomajul au determinat statele să încurajeze programele sociale, creditele ipotecare sau de consum, aproape în orice condiţii. Cu alte cuvinte: n-ai bani? Te credităm. Nu mai poţi să achiţi ratele? Îţi facem un nou credit. Şi aşa mai departe. De acord, creditul generează consum. Care consum generează locuri de muncă, ceea ce creşte preţul acţiunilor la bursă, care generează consum şi mai mare, care generează credit şi mai mare, care generează mai multe locuri de muncă şi un consum tot mai mare, care ridică preţul acţiunilor... şi până când? Consumismul a fost criticat de nenumărate ori din motive culturale, ecologice, morale, dar critica cea mai radicală şi mai nimicitoare i-a venit din partea economiei, în zilele noastre: pur şi simplu, la un moment dat, creditorii au vrut banii înapoi şi nu i-au mai găsit. Fiindcă banii respectivi de fapt nu existau. Ei au fost ficţiuni cu scadenţa de materializare într-un viitor incert. „Împăratul e gol!“ Cu toţii am aflat-o pe speze proprii sau străine – politicieni, bancheri, oameni de rând, state.
Dacă însă sunt adevărate cele scrise mai sus, înseamnă că soluţia la criza pe care o traversăm nu e strict economică şi nici măcar numai politico-economică, ci este mai întâi de toate culturală sau civilizaţională. Degeaba vom tăia un timp cheltuielile bugetare, dacă – la primele semne ale redresării – goana după consum va reîncepe la fel de necugetată ca înainte. Dacă ideea atât de generală azi – că statele ne datorează tot felul de lucruri, celebrele „drepturi câştigate“ pe care trebuie să le obţinem indiferent ce se întâmplă – nu încetează să mai domine, nu vom depăşi criza decât trecător. Dar cel mai mult vom rămâne prizonierii ciclului fatal, atâta vreme cât împlinirea şi perfecţionarea personale vor fi considerate ca depinzând majoritar de cantitatea şi varietatea „shopping“-ului propriu, pentru a spune astfel. De aceea, nu austeritatea este ceea ce ne trebuie în fapt, ci un alt mod de a înţelege bogăţia: „Dacă vrei să-l faci pe cineva bogat, nu-i spori avuţia, ci micşorează-i dorinţele“, spunea în vechime înţeleptul Epicur.
Mărturisesc că, deşi sunt îngrijorat de consecinţele practice, pe termen scurt şi mediu, ale crizei mondiale a datoriilor publice, nu pot să nu-mi reprim o anumită satisfacţie: un model cultural pe care îl detest – cel al omului care nu-şi poate umple vidul existenţial altfel decât practicând un neîncetat „shopping“ şi a cărui întreagă viaţă a devenit o cursă fără sfârşit într-un „mall“ fără capete şi creiere – pare să fi primit o lovitură zdravănă. Şi nici patronii „mall“-ului nu o duc strălucit!
P.S. Răspunsul pe care d-l Dragoş Paul Aligică mi-l dă mie şi d-lui Dan Alexe în ediţia electronică a 22-ului m-a dezamăgit profund. Dispreţul, chiar batjocura pe faţă la adresa celor care îl contrazic nu pot înlocui argumentele bune, dar îl discreditează pe autor. Sunt uimit, de asemenea, că d-l Aligică poate să creadă că mă va convinge sau va convinge pe cineva cu judecată etalând în mod narcisist faptul că pregăteşte o carte pentru Oxford University Press sau că l-a editat pe Herman Kahn. Ca să nu mai vorbesc despre ceea ce retoricile numesc ignoratio elenchi. Poate că totuşi aş fi contraargumentat pe cât pot, dacă, după ce mă somează să-i răspund la anumite întrebări, d-l Aligică n-ar fi început un nou paragraf cu următoarele vorbe de aur: „Nu vreau însă să închei pe această notă tristă. Vreau să închei pe o notă de dialog. Mai ales că ştiu că d-l Cornea nu poate să-mi răspundă la întrebările de mai sus“. Dragă domnule Aligică, dacă tot ştiţi că nu vă pot răspunde, cum am mai putea avea un dialog? Iar dacă chiar vreţi un dialog, cum de ştiţi dinainte rezultatul? Aşadar, mă tem că nu are niciun rost să vă răspund. Poate că totuşi „nota tristă“ era mai potrivită pentru încheiere! //
