Ponta şi ICR: care e miza?

Dincolo de toate conturile pe care le are de plătit oamenilor „vechiului regim“, Ponta a dorit să schimbe rapid statutul ICR spre a se poziţiona cât mai favorabil faţă de liberali în viitorul apropiat.

Nu e de mirare că Victor Ponta vrea să mu­te Institutul Cultural Român de sub tutela Preşedinţiei sub cea a Senatului. Ofensiva ge­neralizată pentru a controla tot ce se poa­te, direct sau prin interpuşi, combinată cu plăcerea de a-i mai servi o umilinţă lui Tra­ian Băsescu, explică singură multe. La ur­ma-urmelor, prim-ministrul şi cei din jurul lui au logica simplă şi brutală a jocului cu sumă nulă: cine a fost pus de Băsescu tre­buie să plece, indiferent de calităţile excep­ţionale dovedite, de frumoasa reputaţie a instituţiei, de aprecierile internaţionale la adre­sa ICR, de serviciile cele mai bune adu­se culturii române, larg recunoscute, chiar de unele proteste ale societăţii civile (la vo­cea căreia USL promisese cândva că va ple­ca urechea).

Dar dincolo de toate acestea, mi se pare că mai există şi altceva, cu bătaie diferită. În­tr-adevăr, de ce a fost nevoie de o ordo­nan­ţă de urgenţă, mai ales că, din nou, USL pro­misese să se abţină de la legiferare, ne­repetând performanţa negativă a Gu­vernu­lui Boc? Şi atunci, care era urgenţa? Cel ca­re urmează să preia funcţia de preşedinte al ICR sfârşise încălzirea pe marginea te­re­nu­lui şi nu mai putea să aştepte? Exista sus­pi­ciunea că Patapievici va mai „insulta“ po­po­rul român şi trebuia intervenit urgent? Aşa ar putea rezulta din preambulul prolet­cultist al ordonanţei, dar nu trebuie să fim naivi. Nimic nu ardea, nici măcar „sen­ti­mentul de apartenenţă la naţiunea ro­mâ­nă“. Prin urmare, nu putea Ponta să treacă noua lege a ICR prin parlamentul pe care îl con­trolează cu o majoritate confortabilă? Se temea el de reacţia societăţii civile? Dar de abia astfel i-a oferit acesteia o bună ocazie să intervină.

După părerea mea, dincolo de toate con­tu­rile pe care le are de plătit oamenilor „ve­chiului regim“, Ponta a dorit să schimbe ra­pid statutul ICR spre a se poziţiona cât mai favorabil faţă de liberali în viitorul apropiat. În fond, pentru a doua oară în decurs de nu­mai câteva săptămâni, Ponta retrage sau încearcă să retragă atribute, care, fie prin cu­tumă, ca în cazul reprezentării României la Consiliul European, fie prin lege, ca în ca­zul ICR, aparţineau până acum Preşe­din­ţiei. Aparţineau nu lui Băsescu, ci Preşe­din­ţiei, fiind exercitate, precum tutela ICR, în­că de preşedintele Iliescu în al doilea man­dat. Or, în ipoteza că Antonescu ar ajunge mai devreme sau mai târziu preşedintele Ro­mâniei, aşa cum prevede înţelegerea care stă la baza USL, acesta va fi lipsit şi de po­sibilitatea de a se duce la Bruxelles şi nici nu va mai avea sub tutelă ICR. Nu ştim ce va mai urma sub acest as­pect, dar mi se pare limpede că Pon­ta doreşte să limiteze cât mai mult prerogativele efective ale Preşe­din­ţiei, în ideea de a da primului mi­nis­tru şi propriului partid partea leului în toate instituţiile statului. Şi mi se pare foarte probabil că, sub masca luptei contra „dictatorului Băsescu“, Ponta va continua să acţioneze astfel încât să retragă instituţiei Pre­şe­din­ţiei cât mai mult conţinut.

Victor Ponta pare să profite deo­cam­dată de indolenţa lui Crin Antonescu, preocupat mai ales să combată la tele­vizor şi ţinut în lesă de promisiunile partenerului de USL. Între timp, un PNL adormit, cu un glas propriu abia audibil, pare tot mai canibalizat de un PSD debordând de energie. To­tuşi, lucrurile s-ar putea să nu stea veşnic aşa. Există unii liberali la care ar mai putea exista o tresărire de or­goliu şi care, în cazul unei dezbateri normale în parlament despre statutul ICR, ar fi putut ridica unele obiecţii. Căci, în fond, e vorba despre poziţia şi forţa reală pe care le va avea PNL du­pă alegerile generale, când se pre­conizează suspendarea şi apoi de­mi­terea lui Traian Băsescu. A dispune – eventual –, peste un timp in­de­ter­minat, de o Preşedinţie deja lipsită de conţinut, fie prin precedente, fie prin legi, fie poate chiar prin mo­di­ficări constituţionale, nu ar repre­zen­ta din partea PNL decât o predare to­tală dinaintea rapacităţii PSD, care, până atunci, va avea aproape totul. PNL pare că a uitat că, în perspectiva ieşirii de pe scena politică a pre­şe­din­telui, dispare raţiunea de a exista a USL, iar PSD şi PNL trebuie să se poziţioneze cât mai bine în vederea reluării competiţiei, poate chiar în 2013.

Iată de ce Ponta s-a grăbit cu or­do­nanţa de urgenţă, tăind astfel din start orice posibilitate de dezbatere, nu numai cu opoziţia şi societatea civilă, dar şi cu aliaţii liberali. El a arătat astfel, desigur, dispreţ pentru democraţie, dezinteres pentru cul­tu­ră, nepăsare crasă faţă de propriile pro­misiuni, spirit de revanşă şi ce­da­rea în favoarea unor culturnici frus­traţi; dar, pe de altă parte, dacă pri­vim lucrurile într-o perspectivă de realpolitik, el se dovedeşte un po­li­tician pe cât de lipsit de scrupule, pe atât de abil şi cu un plan de aca­pa­rare a puterii bine pus la punct; sunt calităţi pe care nu numai adversarii de azi, dar mai ales cei de mâine ar fa­ce bine să nu le ignore.

P.S.: Ponta a făcut totuşi o greşeală şi s-ar putea să-şi frigă degetele: s-a aş­teptat, desigur, ca unii intelectuali să protesteze, dar îşi închipuia pesemne că aceştia se vor recruta numai din­tre „intelectualii lui Băsescu“ şi ami­cii lui Patapievici – lesne de anihilat propagandistic. Nu s-a aşteptat ca, spre cinstea lor, să se solidarizeze cu ICR şi cu conducerea sa intelectuali os­tili ideologic lui Patapievici, pre­cum Vasile Ernu, sau critici vehe­menţi la adresa lui Traian Băsescu, pre­cum Cristian Pârvulescu şi Alina Mun­giu. Sunt convins că nu s-a aş­teptat să protesteze şi mai mulţi re­gizori din „noul val“, precum Cristi Pu­iu, Corneliu Porumboiu, inclusiv du­blul laureat de la Cannes, Cristian Mungiu, care scrie despre ce s-a în­tâmplat la ICR că „este o epurare de cea mai oribilă speţă – la fel de re­probabilă ca una etnică, ideologică sau rasială“. Bineînţeles că s-au mai solidarizat şi se mai solidarizează zi­lele acestea şi mulţi alţii, indiferent de tendinţă ideologică. Dacă la asta mai adăugăm şi protestul lui Marius Oprea – orice în afară de „intelectual al lui Băsescu“ – împotriva demiterii lui Dorin Dobrincu, directorul Ar­hi­velor Naţionale, s-ar putea ca ve­ni­rea la putere a USL să fi recreat un front unit, de mult dispărut. //