De același autor
În vârstă de 23 de ani, Carmen* locuieşte într-un mic oraş din nord-vestul ţării, crescându-şi singură fetiţa de 5 ani. A absolvit o facultate de asistenţă socială, dar nu şi-a găsit de lucru. Ar vrea să lucreze cu oamenii şi, pentru a-şi spori şansele de a-şi găsi un loc de muncă în acest domeniu, mai urmează o facultate de asistenţă medicală.
Andreea are 49 de ani şi locuieşte în acelaşi oraş. A terminat o facultate de psihologie şi a lucrat mai mulţi ani într-un institut de cercetare. Nu de mult, acesta a fost închis, iar ea a ajuns şomeră. Andreea doreşte să îşi continue studiile cu un master în psihologie, dar lipsa banilor o împiedică.
La 35 de ani, Oana are un băiat în primul an de liceu. A fost ospătăriţă, croitoreasă, a făcut curăţenie, iar în Germania a muncit în agricultură. A avut chiar curajul de a-şi deschide propria firmă, însă fără succes. Acum şomeră, ar dori să poată lucra din nou în străinătate.
Rând pe rând, vechile întreprinderi din oraş au fost privatizate, dezmembrate, închise. Marii angajatori au dispărut. Deşi oraşul are multe probleme şi nevoi, existând, deci, destule oportunităţi pentru dezvoltarea de produse şi servicii, investiţiile se lasă aşteptate. Cândva, oraşul a fost prosper, iar vechea bunăstare se mai vede şi azi în educaţia, buna-cuviinţă şi hărnicia oamenilor. Oamenii îşi cunosc bine trebuinţele, înţeleg care sunt nevoile comunităţii lor, însă comunitatea nu le aparţine, viitorul oraşului nu depinde de ei. Oraşul e al funcţionarilor indiferenţi, al speculatorilor de terenuri ale fostelor întreprinderi de stat şi al celor câtorva investitori străini care văd în el mai degrabă o piaţă de desfacere decât o sursă de capital uman.
„Aici se trăieşte rău“, spune Andreea. „Aici, în oraş, parcă nu mai funcţionează decât barurile: nu avem nici unde lucra, nici unde ne petrece timpul. Pentru mine, însă, principala problemă este vârsta: în momentul în care sunt întrebată câţi ani am, nu mai am nicio şansă. Tot ce găsesc de lucru este pentru femei până în 35 de ani. Fac tot felul de cursuri cu nădejdea că îmi vor prinde bine în viitor. Tot sperăm. Se apropie, însă, un moment în care pentru mine nu va mai fi nicio speranţă. Îmi doresc mult să pot să merg să muncesc dincolo. Oraşul acesta este mort. Nu ai nicio şansă aici. Dacă ai studii superioare şi încerci să faci ceva pe cont propriu, să îţi deschizi o mică afacere, în lipsa banilor nu ai nicio şansă să faci nimic“, declară Andreea. „Nu te ajută nimenea, nu te îndrumă nimeni. Oriunde te duci, ţi se închid uşile.“
Agenţiile judeţene pentru ocuparea locurilor de muncă sunt nişte instituţii anacronice, ale căror programe, mod de comunicare şi prezenţă publică nu au nimic de a face cu dinamica pieţei muncii. Cursurile oferite de acestea nu le sunt de mare folos şomerilor: sunt excesiv de teoretice, inadecvate ofertei locale de locuri de muncă, nepotrivite pregătirii, aşteptărilor şi aptitudinilor oamenilor sau, pur şi simplu, nu sunt luate în serios de către angajatori, care pretind absolvenţilor nu diplome, ci experienţă.
Adrian face parte dintr-o comunitate de romi dintr-un orăşel din vestul ţării. La 38 de ani are 4 copii, dintre care 2 nu mai merg la şcoală. Aproape toată viaţa a lucrat la negru. „Nu am serviciu şi nicio posibilitate de a mă angaja, merg la lucru cu ziua. Muncim orice vrea omul, la orice ne pune“, povesteşte el. Adrian este muzicant, cântă la acordeon, dar a învăţat o mulţime de alte meserii: a absolvit un liceu de horticultură şi pomicultură, a lucrat în construcţii, a urmat un curs de zidărie, a muncit la fermă şi a cules plante medicinale. „Avem calificări şi vrem să muncim“, declară el. „Dar degeaba facem cursuri dacă nu e de lucru.“
La 43 de ani, Virgil, fratele lui Adrian, are şi el tot patru copii. Are o experienţă de 20 de ani în construcţii. Merge la muncă peste tot prin ţară, acolo unde este de lucru. Se gândeşte să deschidă o brutărie, deoarece în localitate nu mai funcţionează niciuna. Din aceeaşi comunitate, Ana, în vârstă de 18 ani, lucrează cu ziua, repară telefoane mobile şi se pricepe la plante medicinale. A urmat, fără mare folos, cursuri de calculatoare şi de limba engleză.
Fără excepţie, romii din comunitate au lucrat şi lucrează la negru ori de câte ori au ocazia. Mulţi dintre ei muncesc din copilărie sau din adolescenţă. Ar lucra şi voluntar dacă li s-ar oferi hrană. Nu au de ales. „Aici nu merge nimic. Când prindem două zile de lucru este bine. Toţi romii de aici trăiesc din ajutorul social“, mărturiseşte Adrian. „Bursele la copii nu s-au mai dat de doi ani. Nu poţi merge nici la medic fără bani. Încercăm să nu avem de-a face cu medicii. Dacă nu ai bani să le dai, nu te bagă în seamă. Nu plăteşti, mori încet.“
Indiferente faţă de nevoile oamenilor, instituţiile statului îi fac pe aceştia neputincioşi. Paralizând comunităţile, instituţiile statului îi ţin pe oameni prizonieri în sărăcie.
Numele de persoane folosite în acest articol sunt fictive.
