Atomul dezordinii

Catalin Avramescu 01.09.2006

De același autor

Ati vazut, cred, autobuzele acelea noi, marca Mercedes, cumparate de Primaria Bucurestilor. Ati observat ceva ciudat la ele? Nu, nu ma refer la faptul ca nu au aer conditionat. Uitati-va in fata, la sofer. Sunt niste bare intinse din spatele scaunului celui de la volan pana la jumatatea usii din fata. Asa ceva nu vedeti la nici un autobuz normal, occidental. Acolo se urca pe usa din fata, adica pe ambele jumatati de usa, prin fata soferului, care controleaza permisele si vinde bilete.

La noi, datorita acelor bare, jumatatea usii din fata a devenit efectiv usa personala a soferului, prin care nu au acces calatorii. In cele mai multe autobuze, acest proces degenerativ a ajuns in stadii avansate. Soferul a pus geam si perdele, izolandu-se efectiv de pasageri. Omul sta acolo, in slapi si in maiou, si asculta "manele" cu tigara in gura. Si-a decorat cubul cu fanioane cu Rapid, afise cu Ana Lesko si cruci de plastic. Adesea, e insotit de rubedenii sau sta de vorba cu vreo cunostinta. Am vazut autobuze unde locatarul - imi e greu sa il numesc doar "sofer" - avea chiar si cateva ghivece cu flori. Minus gainile si potaia legata cu lant, acest microunivers este copia fidela a unei gospodarii de mahala. O enclava a Romaniei rurale incubata intr-un Mercedes alb care se plimba prin oras.

Haideti sa discutam putina teorie, acum. In principiu, autobuzul e un spatiu public, iar soferul este un slujbas public. Dar e evident ca autobuzele noastre nu corespund precis acestei notiuni. Ele sunt un spatiu hibrid. In ceea ce era odata un spatiu public, a aparut un sector care este, efectiv, un spatiu privat. El a aparut prin ingradirea abuziva a spatiului public si coexista cu acesta. Rousseau afirmase, in Discurs despre originea inegalitatii, ca a existat odata un uzurpator care, cu complicitatea celorlalti sau datorita prostiei lor, a blocat, in beneficiu propriu, accesul la ceea ce era, de drept, bunul tuturor. Filozoful din Geneva ar ramane cu gura cascata sa vada o confirmare a ipotezei sale daca ar avea ghinionul sa urce intr-un "331".

Inapoi in lumea reala. Ce se petrece in autobuzul nostru e doar o parte a unei povesti ce se repeta, sistematic, la toate nivele societatii. Senatorul care isi aduce nepoata sa butoneze la aparatul de vot al Senatului, nevasta ministrului care isi face cumparaturile cu masina oficiala, nuntile cu lautari de la Palatul Parlamentului, generalul de la Armata care ii pune pe racani sa ii sape livada: acestea sunt doar cateva din nenumaratele fete ale aceluiasi fenomen. In Romania, spatiul public este scobit, ca un burete, de aceste microspatii private. Iar procedeul acesta nu este un monopol al celor puternici. Am auzit ca unul dintre portarii de la Muzeul Satului inventase o ocupatie lucrativa: contra cost, dadea drumul, noaptea, amatorilor de sex rustic in casele taranesti, monumente istorice.

Ce face posibila aceasta maladie a spatiului social? La o privire rapida, avem de-a face cu un colaps al sistemului de sanctiuni, care este, de regula, o functie a autoritatii publice. Daca nu exista costuri punitive pentru cei care indraznesc acest lucru, nimic nu ii va impiedica sa trateze spatiul public ca pe mosia proprie. Uitati-va la proprietarii de restaurant care intind mese pe trotuar sau la comerciantii care ocupa aleile din parc. In lipsa unei legislatii anti-nepotism, sedintele de guvern sau de catedra seamana cu reuniunile de familie din filmul Nasul. In cazuri extreme avem de-a face chiar cu o dezlocuire a autoritatii publice. Veneam acasa zilele trecute, cand am observat un spectacol nou pe strada mea: un individ oarecare dirija parcarea masinilor pe trotuar, percepandu-le un gen de taxa de protectie.

Acum devine vizibila o realitate profunda. Noi credem ca, in tara aceasta, este statul acela care a invadat viata privata si a distrus un individualism sanatos. Cu alte cuvinte, noi credem ca statul este inamicul, iar reforma necesara unei vieti civilizate ar insemna in primul rand reforma acestui stat. Eu sunt de acord ca statul a facut un mare rau romanilor, mai ales in formula socialismului stalinist, si am scris in repetate randuri despre aceasta.

Dar este la fel de adevarat ca si individul a facut rau, in aceasta tara, domeniului public. Statul nostru colectivist functiona de fapt ca proprietatea particulara a familiei Ceausescu. Taranul fura cu caruta de pe tarlaua de la "colectiva", iar muncitorii isi completau salariul cu piese sustrase din fabrica. Mesterii zidari iti tencuiau casa cu materiale sterpelite de pe santier, iar medicul de la policlinica considera cabinetul ca pe al sau propriu. E exagerat sa spunem ca in Romania a fost distrusa doar proprietatea privata. La fel de intens a fost distrusa si proprietatea publica.

Ceea ce s-a petrecut a fost o adevarata cursa pentru aproprierea unor bucati din spatiul public, de care nici macar dobitoacele nu au fost scutite. La Pitesti, muncitorii aduceau in fabrica pisici carora le legau de gat piese auto, dupa care trimiteau bietele animale sa sara gardul si sa se intoarca acasa. Chiar si astazi, nenumarati portari hranesc cate o cotarla agresiva, transformand cate o sectiune de strada sau de maidan in teritoriul lor privat, unde au un monopol pe productia de insecuritate. Realitatea e ca traim intr-un regim al insfacarii. Cu mic, cu mare, aproape fiecare, dupa puteri, isi marcheaza granitele bunului-plac individual. Folosind ce poate: o legitimatie oficiala, niste gardieni de la firma de paza, o pusca, o jigodie sau o bucata de sfoara. Scena seamana cu cele din Vestul Salbatec, atunci cand colonistii se intreceau sa puna tarusi pe camp. Cu o diferenta esentiala: acolo era vorba de un teritoriu aflat in starea de natura, pe care nu-l stapanea nimeni (sau cel putin asa credeau noii-veniti). Aici este vorba de un spatiu formal declarat public. Peste acesta, a navalit omul codrului. Si-a pus un scaun, a strans cateva rude si vorbeste tare.

Probabil ca ar fi mai exact sa spunem ca distinctia dintre public si privat a fost complet aruncata in confuzie in aceasta tara. Astfel, au fost pervertite in acelasi timp, fiecare in felul ei, si proprietatea privata, si aceea publica. Odata cu acestea, si rolurile sociale. E ironic sa vezi cum un regim dedicat slujirii intereselor celei mai numeroase clase a societatii industriale a sfarsit prin a fi la dispozitia unei familii coborate din serialele despre epoca de piatra. E o neclaritate care s-a perpetuat si in anii de "democratie originala" ce par sa nu se mai termine.

Capitalismul, atunci cand a aparut, nu s-a bazat exclusiv pe consolidarea proprietatii private. Daca ar fi fost asa, ar fi fost capitalism si in padurile din Borneo. O componenta importanta a fost consolidarea spatiului public. Acesta a fost scos, cel putin partial, de sub influenta discretionara a unor persoane sau grupuri private, si a fost reglementat de reguli relativ impersonale. Bandele private au fost eliminate de pe sosele, iar piratii de pe mari. Ce a disparut prima data a fost ideea, cu un consistent trecut, ca puterea politica e de natura patrimoniala. Dupa aceasta, a urmat deschiderea spatiilor private. Fostele parcuri princiare, spre exemplu, au devenit gradini publice.

Mai important e ca acest proces a insemnat si definirea si impunerea unor identitati publice. Ale cetatenilor si guvernantilor deopotriva. Asa cum isi puneau straiele de duminica atunci cand mergeau la biserica, tot asa oamenii au invatat ca exista anumite reguli si limite care trebuie asumate atunci cand intra pe domeniul public. Acestea sunt, de regula, incompatibile cu acele reguli si valori ale vietii private. Nu ne asezam unde vrem, nu spunem ce poftim si nu punem mana pe ce vedem, cand ne loveste cate o pofta, asa cum facem la frigiderul propriu. Exista o sobrietate a vietii publice in tarile avansate, care nu inceteaza sa ii frapeze pe semenii nostri care au ajuns acolo. Povestea cu elvetianul care astepta la semafor, in ploaie, pe o strada goala, e imaginea edificatoare a acestui spirit. La noi in schimb, viata publica seamana cu o duminica permanenta. In familie.

Nu gresesc cei care spun ca institutiile publice trebuie reformate. Dar problema, la noi, s-ar putea sa fie mai profunda. Individul a devenit atomul-dezordine, radacina patrata a confuziei genurilor. El circula pe acest traseu al necivilizatiei. Cu el trebuie inceput si cu el trebuie sfarsit.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22