De același autor
Ii multumesc d-nei Mihaela Ionascu pentru reactia la articolul meu. O iau ca un semn ca soarta invatamantului romanesc preocupa publicul. Sper, de aceea, ca am fost inteles corect. Nu am sustinut ca domeniile practice respectabile, cum ar fi cantatul la vioara sau managementul, nu ar trebui sa faca obiectul predarii la nivele superioare de calitate, eventual in institutii de invatamant superior. De asemenea, sunt de acord ca universitarii actuali sunt, in parte, responsabili pentru situatia grava in care se afla universitatile si celelalte institutii.
Argumentatia din articolul meu privea doar Universitatea. Ea se baza pe postularea unei distinctii de natura intre aceasta si celelalte institute. D-na Ionascu sustine ca aceasta distinctie este “caduca”. Sa vedem.
Mai intai, o corectie. D-na Ionascu crede ca nici o universitate mare nu mai pastreaza “modelul universitar renascentist”. Nicidecum. De pilda la UCLA, una din cele mai bune universitati de pe Coasta de Vest, multe calificari, printre care si contabilitatea, sunt oferite de o divizie separata, aceea a “scolilor profesionale” (Professional Schools), lucru pe care il fac numeroase universitati. In Franta, Sorbona (ma refer, evident, la Sorbonne-Panthéon) pastreaza colegiile clasice, deci nu are teatru, film sau mersul pe franghie. La fel Oxford. Criteriul esential este doctoratul, care este acordat de facultati veritabile, doar in universitati. Aici, situatia e clara ca lumina zilei si o invit pe d-na Ionascu sa verifice. De pilda, la Universitatea din Viena sau la aceea din Oslo, unde exista doctorat in muzicologie, dar nu in cantatul la chitara.
Eu nu sunt impotriva schimbarii. Dar nu pot fi de acord cu batjocorirea traditiilor academice.
Nu am scris nicaieri ca “adevarata cunoastere” poate proveni doar din “domeniul privilegiat” al artelor liberale. Eu discutam despre stiintele teoretice, despre care spuneam ca sunt altceva decat cunostintele practice, oricat de sofisticate si de utile ar fi acestea. Doar aceste stiinte pot forma nucleul unei universitati veritabile, din ratiuni atat istorice, cat si de metoda. Spre exemplu, pentru ca, epistemologic vorbind, doar ele urmaresc un adevar universal.
Nu stiu de ce d-na Ionascu crede ca as fi “surprins” sa aflu ca prima lucrare de contabilitate ar fi aparut in Renastere. Contabilitatea nu a fost recunoscuta ca domeniu universitar nici atunci si nici sute de ani dupa aceea. Pacioli era un matematician influentat de platonism si interesat in principal de implicatiile teologice ale calculului.
Ce denuntam eu, de fapt? Negarea unui specific al Universitatii. Unde e eroarea? Competentele practice se pot deprinde in orice scoala onorabila. Insa excelenta in stiintele teoretice are criteriile sale, aparte, si presupune conditii speciale, cum ar fi libertatea constiintei, de pilda, prin independenta fata de o comanda sociala. Adica un spirit exact opus celui care ii anima, justificat, pe practicantii meseriilor normale, cum ar fi contabilitatea sau farmacia. Ca universitari, ii studiem pe Hegel si pe Cervantes doar pentru ca asa vrem noi, nu pentru ca asa vrea Guvernul sau pentru ca asta “se cere”.
Distinctia aceea “caduca” ne arata, in realitate, care este ratiunea de a fi a Universitatii. Ignorarea ei ne duce exact aici, la confundarea Universitatii cu o scoala de meserii. Iar aceasta e calea sigura pentru ca o natiune sa devina, spiritual, anacronica.
