De același autor
În ultimii doi ani am cercetat foarte bogatul fond arhivistic al Prefecturii Prahova, depozitat la Serviciul Județean Prahova al Arhivelor Naționale. Prefectura, fiind înființată în timpul domniei lui A.I. Cuza în 1864, după model francez, a fost o instituție foarte importantă în perioada Regatului Român. Nu este ușor să găsești aspecte interesante, dar cu puțină răbdare și multă pasiune poți descoperi adevărate nestemate uitate, care vin să dezvăluie o epocă foarte mitizată, interbelicul românesc. Oameni, întâmplări, situații.
Probabil cel mai mare istoric român necitit (acum), Nicolae Iorga a avut o activitate politică intensă, pe măsura orgoliului său. Iorga a fost un adept al restaurației carliste et pour cause, căci fusese profesorul lui Carol al II-lea. De aceea numirea lui în funcția de premier al Regatului României la 18 aprilie 1931 nu poate surprinde. Mandatul lui a fost scurt până în mai 1932. Criza economică mondială afecta din plin și România, sărăcind populația țării, economia fiind axată mult prea mult pe exportul de cereale și petrol. În acest context, Iorga vizita în după-amiaza de 11 octombrie 1931 satul Homorâciu, din apropierea Vălenilor de Munte, dorind să intre în biserica veche a satului, fiind însoțit, se pare, și de ambasadorul Belgiei. Primarul a fost anunțat că premierul era în sat și a venit în mare grabă.
Biserica în fața căreia stătea nerăbdătorul Iorga era încuiată, era după-amiază. Cheia era la preot. Mașina lui Iorga s-a dus după preot, dar nici acesta nu avea cheia, ea fiind la un zugrav care locuia în Vălenii de Munte. Patria lui Caragiale. Înainte de a pleca din sat, dezamăgit, Iorga a fost interpelat de un grup de săteni, care auziseră că guvernul intenționa să instituie monopolul asupra producerii și comercializării țuicii, ceea ce într-o zonă precum Valea Teleajenului era o chestiune de viață și de moarte. Un anume Iancu Cheșculescu, în vârstă de 74 de ani, i s-a adresat lui Iorga, conform martorilor, care au fost obligați să reconstituie scena, spunându-i: „Vă rugăm să nu aplicați legea alcoolului, căci dacă se aplică, rămânem săraci, aici, pe coastele astea”. Iorga, ofuscat, i-a răspuns: „Eu nu sunt pus să las lumea săracă, nu e nicio lege, decât un proiect. De unde știi tu, moșule?”. „Am văzut în gazeta Poșta țăranului”, îi răspunde bătrânul. „Păcat, moșule, păcat de bătrânețile tale, că nu știi ce rostești, nu e nicio lege”. Din această scenă putem deduce că țăranii aflaseră că li s-ar fi pregătit ceva, temerile lor fiind profund îndreptățite, căci înainte de a fi votată, orice lege este doar un proiect... de lege. Acest pseudo-incident capătă accente dramatice, căci premierul a plecat vizibil deranjat. Primarul, șeful postului de jandarmi rurali, dar și alți martori trimit Prefecturii mărturiile lor semnate, asumate. La scurt timp, primarul comunei Starchiojd transmite șefului de post ordinul scris de a-l aresta pe Iancu Cheșculescu, care avusese impertinența să-l deranjeze pe Iorga. Care ar fi dat personal ordin oral în acest sens. Cheșculescu se apără în declarația sa. Nici vorbă să-l fi jignit pe premier. Nu știm cum s-a terminat acest adevărat tămbălău, dar chestiunea țuicii era și continuă să fie una cât se poate de serioasă în regiunile subcarpatice din România. Acest orgoliu nemăsurat, de altfel, avea să-i aducă și moartea lui Iorga în 1940. Carol al II-lea probabil ar fi ordonat oricum asasinarea lui Codreanu, nu Iorga ar fi fost declanșatorul.
Alt incident. Constantin Sandu, învățător în comuna Sângeru din Prahova, a primit vizita colegului său Dumitru Popescu, din aceeași comună, în seara de 25 septembrie 1931. Dar mai bine să-i dăm lui cuvântul. „La plecare l-am condus până în centrul satului, unde am fost acostat de către sergentul-elev Condei, de care am fost înjurat și lovit de câteva ori cu patul armei. Noi am întrebat care este motivul de mă înjură și mă lovește, iar el ne-a băgat între sentinele și ne-a dus la post, de unde, ieșind în cale plutonierul Moise Anghel, l-a trimis pe colegul meu la locuința sa, iar pe mine a început să mă înjure și să mă lovească, dând ordin să mă bage la închisoare. În curtea postului satului, atât sergentul, cât și plutonierul au început să mă lovească. Din cauza durerii produse de lovituri, am început să țip, din care motiv tot satul a început să fie alarmat.” Dar care era motivul? Simplu, învățătorul era acuzat de cei doi zbiri care-l bătuseră că este țărănist și că împarte manifeste țărăniste, „de care lucru nu știu, întrucât toată familia mea sunt iorghiști. Să arate omul căruia i-am dat manifeste țărăniste și mai întâi de toate la ei am auzit și eu că în comună la noi are loc o întrunire țărănistă”. Probabil că după plecarea lui Iorga de la putere, iorghiștii au fost bătuți la fel de bine de către agenții puterii centrale în teritoriu.
Incidentele erau dese și se produceau chiar și între reprezentanții celor două mari partide care au dominat viața politică interbelică (PNL și PNȚ). În martie 1929, șeful organizației liberale din Prahova se plângea prefectului țărănist (reprezentantul Guvernului prezidat de Iuliu Maniu) că șeful organizației liberale din comuna Șirna, un anume Florea Popescu, fusese arestat de către șeful de post (Jandarmeria rurală, care avea un renume odios în epocă). „Cum în contra sa – după câte știu – nu exista niciun mandat de arestare și cum această procedură nu-și poate găsi altă explicație decât în resentimentele politice locale, de aceea vă rugăm să binevoiți a da ordin pentru punerea lui în libertate.” Liberalul chiar îl amenința pe prefect: „Ținem să vă atragem atenția că organizația noastră înțelege a vă face răspunzător față de înaltele foruri constituite în stat de orice abuzuri s-ar săvârși în acest județ cu știrea și sub patronajul dumneavoastră.” Evident că tonul nu avea cum să placă prefectului de atunci, care scria pe document o lungă rezoluție, care avea să fie bătută la mașina de scris. Prefectul spunea că „regret profund expresiunile și mai cu seamă amenințările, pe cari evit să le mai calific. În ultimul moment aflu că individul despre care vorbiți e arestat pentru delapidare de bani publici și fals în funcție publică.” Imposibil de știut care a fost deznodământul minicrizei de la Șirna, dar oferea o imagine a vieții politice interbelice din Prahova la fel de animată ca și în alte părți ale României Mari. Incidente au fost provocate în 1936 de simpatizanți legionari și la Comarnic, unde, în gară, un anume Negulescu din Câmpina s-ar fi prefăcut că citește o ediție a ziarului de stânga Adevărul pentru a intra în dugheană, a înșfăca pachetul cu ziare, pe care l-ar fi incendiat. De asemenea, șoferii care transportau ziarul din Sărindari au fost amenințați de un grup de legionari, care erau originari din Câmpina, după cum s-a constatat ulterior. Fiind o zonă puternic industrializată, deci cu mulți muncitori, Prahova a reprezentat o țintă și pentru comuniști în perioada interbelică. Legiunea de Jandarmi Prahova semnala un incident care este semnificativ pentru atmosfera din epocă și pe care după 1945 comuniștii l-au mitologizat propagandistic. La 3 iulie 1936, notarul comunei Moreni a fost informat de existența unui pachet cu manifeste comuniste. Din motive necunoscute, acesta nu a anunțat postul de jandarmi local, ci a convocat gardienii primăriei și s-a dus să le ridice. Legiunea de Jandarmi se plângea de faptul că notarul a împiedicat prinderea celui care ar fi trebuit să ridice manifestele.
În noaptea de 10-11 februarie 1938, Carol al II-lea a demis guvernul lui Octavian Goga și a instaurat ceea ce va fi cunoscut drept dictatura regală. În ziua de 20 februarie, Constituția din 1923 era anulată, „înlocuind-o cu o alta nouă, bazată pe principii corporatiste și concentrând puterea în mâinile Regelui. Constituția a stabilit că funcțiile îndeplinite de partidele politice în vechiul regim parlamentar erau incompatibile cu noua ordine”. La 30 martie, Carol al II-lea avea să le dizolve, aparent temporar, ele urmând să fie înlocuite cu „asociații politice. Dar o serie de decrete-legi emise între aprilie și septembrie, ce impuneau pedepse severe oricărei opoziții față de noua ordine, au dovedit că regele Carol al II-lea nu avea nicio intenție să restaureze vechiul sistem al partidelor”1. Pentru a păstra aparențele, Carol a organizat un plebiscit în data de 24 februarie 1938. Votul nu a fost secret, ci verbal, se comunica și comisiei electorale, de aceea nici nu-i de mirare că la nivel național s-au exprimat în favoarea Constituției 4.303.064 de români cu drept de vot (votau numai bărbații). Procentele, retorica folosită și regăsită în documente de epocă seamănă izbitor cu cele din vremea regimului comunist. În fondul Prefecturii Prahova se păstrează un afiș uriaș prin care se făcea reclamă plebiscitului carlist, în care erau publicate tot felul de sloganuri, care acum sună penibil, mai ales având în vedere sfârșitul regimului instaurat de Carol al II-lea. „Se instituie un temeinic și riguros control al avutului și cheltuielilor publice. Se asigură o egală îndreptățire tuturor semințiilor de altă rasă aflătoare de veacuri pe pământul României întregite.” etc. Votul era obligatoriu! Prefectul militar informa Bucureștiul cum s-a desfășurat plebiscitul în Prahova. Limbajul apoteotic spune multe. Plebiscitul a fost o uriașă sărbătoare, „o zi măreață și istorică!”. Sătenii au fost convocați la secțiile de votare prin tragerea „clopotelor bisericilor, dar și prin goarnă și bătăi de tobă”. Toate localurile de vot erau împodobite cu verdeață, cu flori, cu țesături naționale, cu steaguri. În cele mai multe localități, cetățenii și-au exprimat în întregime voința până la orele 1-2 din zi. Ce se promitea? Nici mai mult, nici mai puțin decât că „pe ziua de 24 februarie este începutul unei vieți noi, pe un drum care ne va duce la propășire, fără sbucium pe o cale cinstită, dreaptă și nevinovată”. În iunie 1940, România Mare își înceta existența pe cale pașnică. //
1. Keith Hitchins România 1866-1947, Editura Humanitas, ediția a V-a, 2017, București, 456 pagini
