Între poli

Un oraș nu e frumos doar dacă plesnește de panseluțe și trandafiri. El e frumos dacă oamenii lui se poartă frumos, dacă își respectă unii altora efortul, munca și valorile.

Am văzut un posibil viitor al României. Asta pentru că, săptămâna trecută, am petrecut o zi la Napoli. Cel mai urât oraș frumos pe care l-am văzut în Europa. Pe lângă Napoli, orice urbe pro­vincială de la noi pare astăzi un orășel nemțesc. Mizeria, dezorganizarea și dezinteresul care au pus stăpânire pe, odată, falnica metropolă italiană sunt un semnal de avertisment des­pre ce ne poate aștepta, dacă ne lăsăm pradă ușu­rătății firii latine și in­flu­enței mafiilor de tot felul.

Napoletanii se mândresc cu spiritul lor sangvin, cu creativitatea și înclinațiile lor artistice, cu pofta de viață care pare a nu ține cont de niciun fel de neajunsuri. Sună cunoscut? Rezultatul e o aglomerare ur­bană care nu pare a ține cont de niciun fel de reguli de conviețuire civilizată. Fostele însemne ale puterii locale, cum ar fi Pa­lazzo Reale, sunt niște comori de artă și arhitectură care se îneacă încet și sigur în praf, neglijență și uitare.

Intrarea în oraș din autostrada A3, din­spre Sorrento și coasta amalfitană, se face pe o șosea de piatră cubică din interiorul orașului care face să pălească Trans­fă­gă­rășanul la sfârșitul unei ierni grele. La Napoli nu ninge aproape deloc, dar gro­pile de acolo n-au mai văzut asfalt de multe, foarte multe anotimpuri. Traficul e ca străzile: imprevizibil, haotic, agresiv, sonor, înghesuit. Dincolo de experiența turistică, care e clar doar pentru spiritele aven­turoase, exagerat de curioase sau ușor masochiste, am încercat să înțeleg cum­va experiența oamenilor care trăiesc acolo în fiecare zi. Răspunsul mi-a venit de unde mă așteptam mai puțin.

În timp ce orașul, împreună cu locuitorii și vizitatorii lui, se scu­fun­dă în murdărie și de­cre­pitudine, un pizzaiolo de la pizzeria la care am mâncat înainte de plecare tocmai lipea cu mare sârg și mân­drie, la intrare, afișe care chemau la referendum. În sfârșit, s-au trezit, mi-am zis, le-a ajuns cuțitul la os. Într-adevăr, se treziseră, dar cuțitul nu le ajunsese la os, ci la piele. Referendumul era pentru înființarea unei plaje. Napoletanilor li se părea că cea mai stringentă problemă a lor e faptul că au un port foarte lung, dar n-au plajă. Me­sajul era haios și creativ: 2% dintre na­poletani au barcă, dar 98% au costume de baie. Vrem la plajă!

Ideea nu e dacă orașului i-a mai rămas sau nu vreo urmă de farmec. I-a mai ră­mas. Dar ea pare să trăiască din ce în ce mai greu, sufocată de neputința oamenilor de a se gospodări cât de cât decent îm­preună. E un pericol care simt că ne paște și pe noi. Revenirea în țară, prin Ae­ro­portul Otopeni, a fost ca un duș rece. La ieșirea din aeroport sunt hoții cu acte în regulă. Mașini inscripționate foarte sumar, dar cu tariful maxim: 3,5 lei pe kilometru. Te fură pe față, cu tupeu. Când cobori de pe pasarelă, la ceas, fac ture înainte și îna­poi hoții cu altfel de acte în regulă. Sunt taximetriști de la firme înregistrate, cu ta­riful minim, de 1,39 lei pe kilometru, dar care nu vor să meargă cu aparatul, ci ne­gociază direct suma finală cu potențialii clienți. Te fură la mica înțelegere, cu bi­nișorul. Și, în sfârșit, dacă ții neapărat să nu fii furat, comanzi un taxi prin telefon și aștepți câteva minute. În stradă - în frig, în soare sau în ploaie - pentru că ăș­tia legali, care plătesc toate taxele și nu fură pe nimeni, nu au acces la pasarela de sosiri.

Intrarea în România e un exemplu perfect de administrare strâmbă, hoțească, care pervertește comportamentul unei co­mu­nități. Cel care fură dobândește confortabil privilegiile, iar cel care respectă legea se dă peste cap ca să adune firimiturile.

Un oraș nu e frumos doar dacă plesnește de panseluțe și trandafiri. El e frumos dacă oamenii lui se poartă frumos, dacă își respectă unii altora efortul, munca și va­lorile. La ora la care apare acest articol ne cam știm primarii pentru următorii patru ani. Cei mai importanți aparțin unei alianțe care nu e nici de stânga, nici de dreapta, nici de centru. Ea nu are ide­o­logie sau valori, are doar interese. Câte coincid cu ale noastre rămâne de văzut. Vor fi patru ani decisivi pentru tipul de comuniune urbană spre care se va în­drepta România următoarelor decenii. Nehotărâți între Napoli și Viena, re­pre­zentanţii noilor administrații vor înclina pentru noi balanța pe care tocmai le-am pus-o la dispoziție. //