Antisemitism, plagiat și discriminare pozitivă la Harvard

Audierile din Congres ale celor trei președinți ai universităților Harvard, Pennsylvania și MIT, care au avut loc pe 5 decembrie anul trecut, au înregistrat cea mai mare audiență pe care un eveniment de acest fel l-a avut vreodată de când lucrările Congresului sunt transmise la televiziune. Acest interes enorm poate fi pus strict pe seama temei aflate în discuție - ascensiunea antisemitismului în campusurile universitare -, dar ar putea avea și resorturi mai adânci, legate de starea învățământului superior în America.

În primul rând, toate cele trei președinte ale acestor mari universități americane au eșuat lamentabil atunci când au fost întrebate de către o membră republicană a Camerei Reprezentanților dacă chemările la genocidul evreilor încalcă standardele etice ale universităților în cauză. Toate s-au încurcat în răspunsuri, încercând să relativizeze tema, și au spus în cor că „depinde de context”. Prestația lor a stârnit revolta publicului, dar și a congresmenilor, dintre care unii le-au cerut demisia. Prima care s-a conformat a fost președinta Penn, care și-a depus mandatul după numai câteva zile.

Dar scandalul cel mare nu a vizat-o pe aceasta din urmă, ci pe președinta Universității Harvard, Claudine Gay, o dată pentru că reprezenta Harvard, cea mai cunoscută universitate americană, motiv pentru care nu numai americanii, dar și întreaga lume, au manifestat un interes uriaș pentru această afacere, și a doua oară pentru că la Harvard se întâmplaseră niște lucruri abominabile. Imediat după atacurile teroriste ale Hamas asupra civililor israelieni de pe 7 octombrie, soldate cu 1.200 de victime, studenții de la Harvard au declanșat proteste pro-palestiniene care s-au soldat, uneori, cu molestarea fizică și verbală a unor studenți evrei, intimidarea acestora și izolarea lor în campus. În același timp, când cadavrele evreilor uciși nici nu se răciseră, un grup studențesc de solidaritate cu Palestina a redactat un comunicat în care atribuia „întreaga responsabilitate pentru violențele care au loc” „regimului israelian”. Altfel spus, Israelul era considerat vinovat de masacrul a cărui victimă fusese. 24 de grupuri studențești au contrasemnat declarația care a stârnit furia studenților evrei, dar și a multor absolvenți evrei ai Harvard, dintre care unii erau donatori importanți care au anunțat că se retrag.

Nimeni dintre administratorii universității nu a condamnat explicit aceste ieșiri antisemite, nici chemările la distrugerea Israelului prin sloganuri de genul „de la râu până la mare, Palestina va fi liberă”, decât atunci când era prea târziu, după ce doamna Gay declarase că „depinde de context”. Tot după, când lucrurile începuseră să scape de sub control, președinta Harvard a anunțat un nou proiect de combatere a antisemitismului în cadrul programelor DEI (Diversity, Equity, Inclusion) ale universității, dar aproape toată lumea a văzut în această inițiativă mai degrabă o tentativă de a salva structura DEI decât de a combate cu adevărat antisemitismul la Harvard. În pofida declarațiilor lui Gay din Congres care puteau fi cu ușurință interpretate drept antisemite, la rândul lor, atât Corporația Harvard, cât și corpul profesoral au făcut zid în jurul președintei.

Din acel moment, câțiva activiști conservatori și jurnaliști au început să scoată la lumină cazuri de plagiat în „opera” doamnei Gay. Nu că ar fi fost o operă vastă. În 26 de ani, Gay nu a publicat decât o serie de articole (după unii, 11, după alții, 17) și nicio carte sub nume propriu, care nu au adus contribuții majore în domeniul ei de activitate - știința politică. În total, 50 de cazuri în care Gay a copiat fraze sau paragrafe întregi fără a folosi semnele de citare și fără să atribuie fragmentele autorilor lor. Gay a încercat să se apere afirmând că nu a plagiat, ci doar „a duplicat” limbajul folosit de autorii furați și doar a făcut greșeli de citare, dar acest tertip nu a mai funcționat, pentru că membrii Consiliului i-au cerut demisia, care s-a și produs pe 2 ianuarie, convenabil în timpul vacanței de sărbători. A doua zi, Gay a publicat un articol în New York Times (ziar care, la rândul său, îi ceruse demisia într-un editorial) în care a pus forțarea demisiei sale pe seama… rasismului. În felul acesta, Claudine Gay, prima femeie de culoare care a fost numită președinte al Harvard, și-a încheiat mandatul după numai șase luni, cel mai scurt din istoria de aproape 400 de ani a universității.

Starea universităților americane

La capătul acestei saga rezultatul este unul trist. Corporația Harvard a forțat numirea unei femei de culoare în fruntea universității, fără să țină seama de performanțele ei academice (cel puțin mediocre), de discernământul ei moral sau de capacitățile sale administrative, ci doar pe criterii de rasă și gen, în cadrul unei operațiuni de așa-zis „virtue signalling”, care a explodat în fața celor care au împins-o în față. Această numire ar fi trebuit să reprezinte o dovadă de adaptare a catehismului DEI la cel mai înalt nivel al universității, dar n-a fost niciodată așa. Doamna Gay, deși s-a prezentat drept „fiică a unor imigranți haitieni”, este foarte departe de modelul cetățeanului de culoare oprimat care a reușit să-și croiască drumul prin labirintul învățământului superior american până la vârf. Dimpotrivă, a fost dintotdeauna o persoană privilegiată.

În primul rând că „imigranții haitieni” sunt, de fapt, magnați ai industriei betonului în Haiti, adică oameni foarte bogați într-o țară foarte săracă. În al doilea rând, a beneficiat de cea mai bună educație posibilă începând cu Phillips Academy Andover, una dintre cele prestigioase, dacă nu cea mai cunoscută școală secundară din America, și a continuat la Princeton, Stanford și, în sfârșit Harvard. În al treilea rând, ca decan al facultății de Arte și Științe, s-a remarcat prin implementarea agresivă a principiilor DEI angajând o birocrație stufoasă și aplicând cote de diversitate și incluziune atât la angajarea profesorilor, cât și la admiterea studenților. Asta nu a împiedicat-o însă să distrugă carierele unor profesori sau cercetători străluciți care au avut alte poziții politice decât linia woke admisă. S-a întâmplat în cel puțin două cazuri și de fiecare dată a fost vorba de profesori de culoare care îi stăteau în drum.

În urma doamnei Gay, Harvard a rămas cu reputația academică serios știrbită și cu reputația etică compromisă. Nu este de mirare, așadar, că foștii absolvenți, precum miliardarul Bill Ackman, s-au pronunțat apăsat împotriva DEI (între timp, Business Insider a contraatacat și a acuzat-o pe soția lui Ackman că ar fi plagiat cinci paragrafe și ar fi citat din Wikipedia în lucrarea ei de doctorat la MIT). Alături de el, mulți alți comentatori.

Dar ce este în neregulă cu acest concept DEI? În inima lui stau principiile, dacă le putem numi astfel, ale așa-numitei Teorii Critice a Rasei, o formă americană de adaptare a teoriei critice a Școlii de la Frankfurt. La baza ei stă ideea că, la fel ca majoritatea lucrurilor pe care le luăm drept reale, și rasa este „un construct social” care se definește prin relații de putere. Astfel, „rasismul” este întotdeauna structural, adică „se construiește” în cadrul relațiilor sociale și în structura legilor așa-zis liberale și „neutre” care, de fapt, ar conserva supremația albă. Lumea este împărțită între opresori și oprimați (nu există loc pentru neutri, care sunt tot opresori). Pentru a combate această supremație, grupurile rasiale de culoare (nu există indivizi, în teoria critică) trebuie să răstoarne relațiile de putere și să plaseze rasa în centrul acestor relații, punând stăpânire pe organizații sociale din educație, business, cultură și drept. Și tot așa. Or, DEI este în primul rând o modalitate de a promova persoanele de culoare, nu neapărat minoritățile. A rămas celebru răspunsul dat unei plângeri a unor consilieri evrei de către biroul DEI de la Stanford potrivit căruia „evreii sunt o minoritate înzestrată cu privilegii și putere și, ca atare, nu merită și nici nu necesită atenția biroului”.

Pe de altă parte, cazurile împotriva universităților Harvard (din nou, Harvard) și Carolina de Nord care au dus la anularea, vara trecută, de către Curtea Supremă a acțiunii afirmative, au fost ridicate în numele minorității asiatico-americane, care a reclamat discriminare negativă la admiterea în aceste universități care, în mod deliberat, au refuzat admiterea unor asiatici cu rezultate academice excepționale, pentru a face loc unor candidați de culoare. Ceea ce trebuia să reprezinte o discriminare pozitivă a persoanelor provenite din medii defavorizate s-a transformat în discriminarea negativă a altor grupuri (inclusiv albi), în baza sus-numitei teorii critice. DEI propune totodată lucruri care vin în contradicție cu ideea de performanță academică, cum ar fi renunțarea la testele standardizate pentru a crește gradul de incluziune, abordarea „holistică” a performanțelor unui student, precum și alte bazaconii de acest fel.

Problema este că fenomenul DEI (cancer, îi spun unii) s-a extins în aproape tot sistemul de învățământ american și, bineînțeles, în învățământul superior. Universitățile angajează, în funcție de mărimea lor, zeci sau sute de birocrați DEI care nu fac altceva decât să facă poliție rasială (discriminare, microagresiuni etc.) și să se asigure că sunt respectate cotele rasiale la fiecare nivel, ceea ce înseamnă că dacă ești persoană de culoare ai trecut examenele fără să treci, de fapt, testele. Au grijă birourile DEI de asta. S-a ajuns până acolo încât procesul firesc de avansare în mediul academic bazat pe trecerea unor teste riguroase să fie denunțat ca fiind o „o practică învechită” și „o rămășiță a supremației albe” în educația superioară.

Între timp, a apărut și o contraofensivă. Tot mai multe personalități se întreabă dacă nu cumva DEI distruge educația liberală care a făcut faima universităților americane și cer universităților să renunțe la birourile DEI. Politic, aproape jumătate din cele 50 de state au interzis practica DEI în universitățile publice și au scos în afara legii predarea DEI. Dar aceste măsuri restrictive nu pot opri o mișcare socială. Universitățile americane, publice sau private, suferă de un complex rasial care subminează însăși ideea de universitate. //