De același autor
Raportul Comisiei Europene privind progresele realizate în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare se străduiește din răsputeri să găsească „progrese” chiar și acolo unde existența lor este greu de găsit și notează o mulțime de deficiențe, și regrese, toate aflate în responsabilitatea instituțiilor politice – Parlament și Guvern – dar care ar putea fi totuși corectate și redresate la timp. Un singur lucru, consideră Comisia, este nenegociabil și de nestrămutat: independența DNA. De aceea, scurta referire la DNA din raport este și cea mai lipsită de echivoc: „În general, o evaluare pozitivă a progreselor realizate în cadrul obiectivului de referință nr. 3 (combaterea corupției la nivel înalt) se bazează pe o Direcție Națională Anticorupție independentă, care să fie în măsură să își desfășoare activitățile cu toate instrumentele pe care le are la dispoziție și să continue să înregistreze rezultate. În rapoartele anterioare, faptul că Direcția Națională Anticorupție a continuat să înregistreze rezultate în ciuda faptului că s-a confruntat cu o presiune puternică a fost menționat drept un semn de sustenabilitate. Din acest motiv, Comisia nu a făcut decât o singură recomandare în cadrul obiectivului de referință nr. 3. În cazul apariției unor presiuni cu efecte negative asupra luptei împotriva corupției, Comisia s-ar putea vedea obligată să reevalueze această concluzie.”
Altfel spus, dacă politicienii se ating de independența DNA și ridică obstacole în calea capacității sale de a combate eficient corupția la nivel înalt, totul se schimbă în ceea ce privește MCV. De la început, rapoartele Comisiei au evaluat în cei mai favorabili termeni prestația DNA și eforturile de combatere a corupției la nivel înalt în asemenea măsură încât s-a prezumat că lupta anticorupție este un bun câștigat pentru societatea românească. Raportul din acest an este primul care ia în calcul posibilitatea ca această prezumție să fie abandonată și ca DNA și lupta anticorupție să fie anihilate de facto prin mijloace legislative și de aceea Comisia a simțit nevoia să avertizeze că dacă acest lucru se va întâmpla, întregul eșafodaj al MCV se va schimba.
Raportul războiului dintre Politic și Justiție
Acest avertisment fără precedent guvernează tonul și conținutul raportului MCV pentru că el este publicat în plin război declanșat de instituțiile politice împotriva justiției având ca obiect anihilarea indepedenței acesteia. De altfel, jumătate din raport este dedicat benchmark-ului 1: Independența și reforma sistemului judiciar, pentru că aceasta este marea problemă și marea miză în România guvernării PSD/ALDE. De aceea, este pentru prima oară când raportul nu mai analizează separat activitatea fiecărei componente a sistemului de justiție – Parchetul General, DNA, DIICOT, Înalta Curte, Curțile de Apel etc – și se concentrează asupra CSM, în calitatea sa de garant constituțional al independenței justiției. Și pentru a nu lăsa nici o îndoială de ce parte se situează în această confruntare, Comisia elogiază activitatea CSM desfășurată în condiții de presiune politică și apreciază ca pozitiv faptul că a avizat negativ atât Ordonanța 13 cât și proiectele de legi ale Justiției ale Ministrului Justiției și încă în două rânduri, în septembrie când încă mai erau asumate de guvern și în noiembrie când fuseseră pasate în mod convenabil parlamentarilor PSD pentru a exonera de răspundere Ministerul Justiției. De altfel Ministerul Justiției și ministrul Toader sunt conturați clar în raport ca adversari ai independenței justiției a căror acțiune a fost contracarată deocamdată de CSM și de cei 4000 de magistrați care s-au ridicat împotriva noilor legi. Dacă ar fi și numai atât, ar fi un motiv suficient ca Toader să-și prezinte demisia de onoare. Toate eforturile sale de a-l îmbrobodi pe Frans Timmermans nu au servit la nimic.
Comisia de la Veneția împotriva pretenției ministrului de a-și subordona parchetele
Un motiv chiar mai serios de demisie a lui Toader îl constituie încercarea de a subordona parchetele politicului prin legile justiției care scot președintele din procedura de numiri și fac din ministru șeful suprem care numește și revocă procurori până la nivel de șefi de birou. Era clar că această propunere era atât de radical reacționară încât nici măcar Florin Iordache și PSD nu au susținut-o. Când PSD a venit cu o variantă în care președintele păstrează un rol chiar și diminuat în numirea procurorilor, Toader s-a dus în parlament, chiar în ziua publicării raportului, pentru a-și susține varianta inițială. Presupunând că avea indicii asupra a ceea ce conținea raportul, această prezență a lui în Parlament nu poate fi interpretată decât ca o sfidare la adresa Comisiei Europene.
Ce ne spune raportul? Recomandarea 1 cerea în ianuarie „Punerea în practică a unui sistem robust și independent de numire a procurorilor de rang înalt, pe baza unor criterii clare și transparente, cu sprijinul Comisiei de la Veneția.” În noiembrie, Comisia întărește: „Recomandarea din luna ianuarie a precizat necesitatea de a recurge la sprijinul Comisiei de la Veneția pentru a încheia această dezbatere de lungă durată. Rămâne de îndeplinit solicitarea cuprinsă în recomandare, conform căreia România ar trebui să ceară avizul Comisiei de la Veneția (subl ns). Punerea în aplicare a acestei recomandări va trebui, de asemenea, să asigure garanții corespunzătoare în ceea ce privește transparența, independența și sistemul de control și echilibru al puterilor în stat, chiar dacă decizia finală ar aparține în continuare nivelului politic.”
De ce se insistă asupra necesității ca România să ceară avizul Comisiei de la Veneția? În Raportul tehnic, experții Comisiei notează că Toader și-a justificat poziția și amendamentele prin „necesitatea de a da substanță articolului 132 din Constituție potrivit căruia procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiției” și o adnotează cu următoarea precizare:„ Într-o opinie din 2014 asupra Constituției României, Comisia de la Veneția a subliniat că numai în câteva din statele membre ale Consiliului Europei, procurorul general face parte din autoritatea executivă și se subordonează Ministerului Justiției (e.g. Austria, Danemarca, Germania, Olanda). Comisia de la Veneția notează că există tendința de larg răspândită de a permite mai degrabă o independență sporită a biroului procurorului decât subordonarea sa executivului. În anumite țări această subordonare este mai mult o chestiune principială decât reală, executivul fiind cu deosebire atent să nu intervină în cazuri individuale. Chiar și în aceste sisteme, problema fundamentală o constituie lipsa unor garanții formale împotriva unei astfel de intervenții. Comisia de la Veneția reamintește importanța, deja subliniată în discuțiile cu autoritățile române și cu reprezentanții asociațiilor de magistrați, unei reglementări unitare și coerente a statutului procurorilor, cu garanții clare, puternice și eficiente pentru independența lor (subl ns). Comisia de la Veneția a invitat autoritățile române să revizuiască sistemul pentru a redresa neajunsurile constatate în ceea ce privește coerența și garanțiile necesare pentru funcționarea adecvată a Parchetului.” Poziția Comisiei de la Veneția și a Comisiei Europene este clară, indiferent cine numește procurorii, ei trebuie să aibă garanții ferme și formale de independență. De aceea Iordache nu vrea să ceară avizul Comisiei de la Veneția iar Toader se face că plouă. Faptul că în calitate de judecător al CCR era la curent cu punctul de vedere al Comisiei de la Veneția constituie o circumstanță agravantă pentru acest ministru al Justiției anti-Justiție.
Diluarea legislației anticorupție
O altă zonă a Raportului în care Legislativul și Executivul sunt identificate în mod explicit ca factori de regres este încercarea constantă de a dilua legislația anticorupție. De la Ordonanța 13 la dezincriminarea conflictului de interese și la numeroasele inițiative legislative depuse la parlament pentru modificarea Codului Penal, comisia notează că Legislativul a acționat netransparent, fără să se consulte cu autoritățile relevante și cu părțile interesate. Adică Parlamentul a acționat exact împotriva recomandării 4 care cerea „transparență totală în cadrul procesului decizional și în activitatea legislativă legate de Codul penal și de Codul de procedură penală, de legile anticorupție, de legile în materie de integritate (incompatibilități, conflicte de interese, avere ilicită), de legile justiției (referitoare la organizarea sistemului justiției)”. Cu alte cuvinte, Parlamentul a acționat în mod deliberat pentru diluarea legilor anticorupție, și împotriva sistemului judiciar și a independenței acestuia.
În comparație cu aceste constatări extrem de grave, elementele pozitive din raport (activitatea CSM, opraționalizarea sistemului PREVENT privind achizițiile publice sau înființarea Agenției de Valorificare a Bunurilor Confiscate, deși importante, pălesc. Și așa, tonul și formulările sunt generoase cu autoritățile române, uneori complet nemeritat, cum este cazul cu Codul de conduită parlamentară care conține orice vrei, numai referința clară cerută de Comisie la respectarea independenței Justiției, nu. Problema cu raportul MCV este că e exact pe dos decât clasa politică de la București: este onest, de bună credință și binevoitor cu România în vreme ce guvernanții sunt necinstiți, de rea credință și răuvoitori.
