Ce urmează în Afganistan?

.

Cristian Campeanu 18.08.2021

De același autor

Nici nu s-au instalat bine talibanii în birourile prezidențiale de la Kabul că marii noștri comentatori și analiști de geopolitică au și început să se lamenteze că pe locul lăsat gol de americani se vor instala probabil rușii și sigur chinezii.

Cunoașteți povestea: poziția geostrategică, zăcămintele de metale rare, China cumpără tot ce vrea etc. Genul ăsta de abordare „globală” care reprezintă o școală de gândire geostrategică cu întindere mondială este exact expresia unei structuri intelectuale care a dus la colapsul Afganistanului și care nu explică, de fapt, nimic.

Nu este limpede dacă liderii americani civili și militari au crezut cu adevărat în propria propagandă sau au acceptat „linia oficială” ca expedient politic, dar rezultatul contradicției uriașe dintre fantezia acceptată la Casa Albă, Pentagon și Foggy Bottom (Departamentul de Stat) și realitatea de pe teren este ceea ce vedem în prezent.

Dacă zecile de ani petrecute cercetând și scriind despre ce se întâmplă în lume m-au învățat ceva, acest lucru este că de cele mai multe ori, explicațiile evenimentelor cu impact global ce par de neînțeles se găsesc la nivel local, că marile decizii ale liderilor globali pot fi urmărite cu suficientă curiozitate intelectuală până la idiosincraziile unui anumit individ, educația, anturajul și istoricul său politic și personal și la informațiile de multe ori aproximative și evaluările de multe ori lipsite de fundament ale serviciilor secrete. Bunăoară, la începutul anului, când Joe Biden a anunțat că va retrage trupele, CIA aprecia că guvernul afgan va rezista șase luni înainte de a fi răsturnat de talibani iar evaluări mult mai recente dădeau între 30 și 90 de zile. Toate s-au dovedit greșite Știu că o astfel de abordare vine în contradicție cu cele mai multe dintre convingerile experților, dar dacă o astfel de metodă mă aduce mai aproape de adevăr, la naiba cu convingerile experților.

Cum s-a prăbușit Afganistanul

O știre de acum câteva zile anunța că talibanii au împușcat un tânăr care avea inscripționat pe motocicletă steagul afgan. Pare un fapt divers, dar este o metaforă care vorbește despre o anumită simbolistică pe care pune preț multitudinea de grupuri sociale care întrețin relații cvasi-medievale și care formează Afganistanul.Iar mesajul clar este că majoritatea oamenilor locului nu cred în ceea ce se numește „Afganistan”. Pentru ei, „Afganistan” nu reprezenta altceva decât guvernul fatalmente corupt de la Kabul și cîteva sute de mii, poate peste un milion de cetățeni urbanizați, „modernizați”, independenți. Aceștia sunt oamenii pe care i-ați văzut alergând disperați pe pista aeroportului din Kabul unde unii au sfârșit striviți de roțile avioanelor. Disperarea lor vine din faptul că într-un regim taliban ei nu vor putea fi apărați de nimeni, vor fi paria și, ca urmare, primele victime. Aceștia sunt oamenii pe care îi reprezintă drapelul afgan.

Restul sunt ceea ce a fost Afganistanul dintotdeauna, familii și triburi. Într-o carte scrisă de un soldat britanic staționat în provincia Helmand, cea mai violentă zonă din conflictul abia încheiat și a cărei capitală este Kandaharul, locul de naștere al mișcării talibane, acesta descrie un război cum nu ați văzut niciodată la televizor. Acolo, la nivel local, războiul se duce de către familii și triburi pentru pământ, apă și putere locală de zeci de ani, poate și mai mult. Acolo, guvernul nu este decât un factor perturbator care mai mult încurcă lucrurile și agravează violența. Conflictele se rezolvă după lungi negocieri în care se schimbă daruri, se crează legături de sânge prin căsătorii aranjate și se împart zonele de influență. În lumea aceea, trupele americane și NATO nu sunt decât o prezență exotică și iritantă. Dacă sunt stimulați sau frustrați, atunci organizează o ambuscadă, dacă primesc o sumă de bani importantă de la talibani, pun bombe pe marginea drumului. Nu e ideologie, e supraviețuire. Povestea că o astfel de organizare poate fi distrusă și înlocuită cu o societate democratică modernă este doar atât, o poveste.

Talibanii au înțeles între timp că pentru a câștiga Afganistanul, trebuie să câștige liderii tribali. Ultima oară, înainte de invazia americană, își antagonizaseră o parte dintre aceștia, care s-au alăturat imediat invadatorilor. Și americanii înțeleseseră această realitate în Irak, dar în Afganistan, treptat, pe măsură ce se constituia „armata” guvernamentală, au lăsat aceste acorduri locale la latitudinea forțelor afgane. Ce s-a întâmplat ulterior era ușor de prezis și a și fost prezis dar liderii militari americani au ales să neglijeze avertismentele. Pe tot teritoriul afgan, forțele militare guvernamentale au început să facă înțelegeri cu talibanii, de cele mai multe ori mijlocite de șefii triburilor și de bătrâni. În urma multor din aceste înțelegeri trupele „de stat” rețineau controlul asupra centrelor urbane sau capitalelor regionale în vreme talibanii păstrau controlul asupra restului teritoriului și a satelor. De foarte multe ori, obiectul acestor acorduri îl constituiau câmpurile de maci. Numai în provincia Helmand se estimează că se produce mai multă heroină decât în Myanmar, al doilea producător natural.

Aceste contacte și legături subterane existau deja când americanii au plecat și erau mai importante pentru membrii individuali ai forțelor armate decât loialitatea față de ficțiunea care a fost statul afgan. Joe Biden și consilierii săi pentru securitate națională au tot subliniat că armata afgană de 300.000 de oameni era bine echipată și antrenată și avea capacitatea de a ține piept celor 75.000 (estimați) de luptători talibani. Bine echipată era, pentru că americanii au cheltuit zeci de miliarde pentru asta, dar despre a ține piept talibanilor în numele guvernului afgan nu s-a pus niciodată problema cu adevărat. Aproape imediat după retragerea forțelor americane, capitalele provinciilor afgane au început să cadă una după alta în mâinile talibanilor și, de cele mai multe ori a fost vorba de capitulări negociate, mediate de liderii tribali. Au existat și câteva confruntări armate între forțele guvernului și talibani, dar acestea s-au încheiat rapid tot prin capitulare. Capitala Kabul a căzut fără să se tragă vreun glonț pentru că președintele fugar Ghani a realizat că liderii militari l-au abandonat. Pentru militarii afgani a apăra statul și guvernul afgan era infinit mai puțin important decât a-și apăra propria viață și apartenența la propria familie și la propriul trib. Dacă un alt membru al familiei unui soldat afgan luptă alături de talibani, dezertarea este, probabil, singura lui opțiune pentru că altfel riscă să fie exclus din comunitatea tribală, singurul sprijin pe care îl au afganii și pe care nu îl au cei înnebuniți să fugă. Cât timp americanii se aflau în Afganistan, forțele afgane știau că pot să conteze pe două lucruri certe: erau plătiți și primeau sprijin aerian în luptă. După retragere, aceste certitudini au dispărut. Nu este adevărat că militarii afgani erau cu moralul la pământ sau erau plătiți prost sau cine știe ce altă aiureală. O dată pierdute garanțiile americane, capitularea a devenit o chestiune de calcul rațional. Armata afgană s-a topit pentru că militarii știau că steagul sub care luptau nu înseamnă nimic și că guvernele sunt trecătoare în vreme ce conflictul intern este peren.

Tragedia cui?

Dacă te iei după unii comentatori, toată lumea. De la președintele George W. Bush, care a neglijat - în termenii președintelui Council on Foreign Relations, Richard Haass - un război de necesitate, cum era cel din Afganistan, pentru un război de opțiune, cum a fost cel din Irak și până la Barack Obama, care, în timpul resurgenței talibane a decis să sporească efectivele din Afganistan anunțându-i în același timp pe talibani când le va retrage, numai bine ca insurgența talibană să se pună la adăpost. De la Donald Trump, care a semnat la Doha,cu talibanii, probabil cel mai inept acord de retragere a forțelor americane și până la Joe Biden, care le-a retras brusc și fără discuții (cu guvernul afgan).

Același Richard Haass a calificat retragerea din Afganistan drept „o retragere de opțiune”, altfel spus nu era necesar ca cei 3500 de militari americani rămași în teatrul de operațiuni (mai puțini decât cei 4000 care se află acum la Kabul). Populația nu le era ostilă, atacurile talibanilor erau sporadice și nu puneau realmente în pericol trupele, baza de la Bagram era suficient de modernă și de bine echipată pentru a face față oricărui asalt. Retragerea a fost o alegere politică internă americană, nu o strategie necesară.

Joe Biden a declarat la un moment dat că nu a avut încotro decât să retragă forțele pentru că a moștenit acordul de la Doha de la predecesorul său. Aceasta este o miniciună sfruntată mai întâi pentru că predecesorul său era un bufon care nu știa ce face și credea că poate negocia cu talibanii ca în afacerile imobiliare și nici un președinte nu este obligat să ducă la îndeplinire prostiile predecesorului său, iar apoi, și mai important, pentru că talibanii nu au respectat niciodată nici măcar o iotă din ce au semnat, deci nu poți să fii legat de un acord pe care cealaltă parte nu dă nici o ceapă degerată.

Opțiunea retragerii a fost, într-adevăr, politică și nu s-a ținut seama nici de efecte, nici de banii cheltuiți până acum, nici de soarta zecilor de mii de translatori și colaboratori ai armatei americane, nici de soarta femeilor sau a sutelor de mii de afgani care au crezut în promisiunile americane de libertate și democrație. Cum declara fostul consilier pentru politică externă al lui John McCain mult citat zilele acestea, Richard Fontaine, „E tragic, dar nu e tragedia noastră”.

Americanii au știut că guvernul de la Kabul va cădea și că va urma o nouă teroare talibană, dar au ales cu toate acestea să abandoneze Afganistanul printr-o decizie cinică de retragere. Iar cel care a luat această decizie, pe care a apărat-o „ferm” într-un discurs de acum câteva zile, este Joe Biden.

După America

Unii susțin că în 20 de ani, talibanii ar putea să fi devenit mai moderați, carevasăzică lideri responsabili care să obțină recunoaștere internațională și deschiși pentru business. Aceasta este fata morgana din deșertul afgan. Mai probabil că au dreptate cei care compară soarta Afganistanului post-America cu ceea ce s-a întâmplat în Irak după retragerea forțelor Statelor Unite. Iar ceea ce a urmat în Irak a fost expansiunea într-o perioadă extrem de scurtă a ISIS, o grupare formată din elemente jihadiste radicale din Siria și membri ai Al Qaeda în Irak. Iar teroarea și barbaria răspândite de așa-zisul Stat Islamic nu au fost depășite până acum de nimic. Nu există nici un temei, așadar, pentru a presupune altceva decât că după preluarea puterii, talibanii vor impune același regim de teroare. Ar fi o naivitate să credem că talibanii ar putea lăsa spații care să se sustragă legii islamice, Sharia, și că ar putea permite constituirea unei minime societăți civile. Or, acesta este mediul propice unde pot crește și se pot dezvolta grupări teroriste islamiste de toate felurile. În 2009, Obama declara că războiul din Afganistan este un război just pentru că privează terorismul islamist de refugiu și de baze de unde pot pregăti atacuri împotriva Statelor Unite. Nimic nu s-a schimbat fundamental de atunci. Sub domnie talibană, jihadiștii din toată lumea vor avea din nou o bază de antrenament uriașă. Nici America, nici Europa și nici o altă țară occidentală nu vor mai fi în siguranță așa cum erau cu numai câteva luni în urmă.

Și dacă are loc un atac terorist de proporții? Fără să fi păstrat măcar o bază în Afganistan, americanii vor avea mari probleme să contraatace. Pakistanul este din ce în ce mai ostil Statelor Unite și ar putea să refuze accesul forțelor americane. Nu există un Kuweit în Asia Centrală de unde Statele Unite să poată declanșa, la nevoie, o ofensivă. Cea mai apropiată bază militară utilizabilă este cea britanică de pe insula Diego Garcia din mijlocul Oceanului Indian. Această lipsă de viziune strategică se datorează, pe de o parte, unei naivități tipic americane, iar pe de alta unei gândiri politic corecte care pretinde ca Statele Unite să nu dea nici cea mai mică dovadă că ar avea vreo ambiție imperială.

Și apropo de Pakistan, Haass evocă o posibilitate cu adevărat înfricoșătoare. De la începuturile lor, talibanii au fost susținuți de guvernul de la Islamabad și de serviciile secrete pakistaneze. I-au adăpostit atunci când erau vânați de americani prin Afganistan, i-au finanțat și încă îi mai finanțează, i-au înarmat și le-au asigurat baze și refugiu pe teritoriul pakistanez. De-a lungul timpului, Pakistanul a devenit sediul unei mișcări talibane radicale proprii. Ar fi o ironie, observă diplomatul american, ca, după victoria din Afganistan, copiii să încerce să-și devoreze părinții și să pornească o ofensivă în sud pentru a obține și controlul asupra Pakistanului, pentru că a controla Pakistanul înseamnă a controla un arsenal de arme nucleare.

Poate că nu este decât o ipoteză îndrăzneață, deși mai credibilă decât preluarea Afganistanului de către China, dar ea dă seama de starea de spirit a diplomaților și liderilor politici occidentali după această eroare epocală: convingerea că lumea a devenit brusc un loc mult mai periculos decît era până acum.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22