De ce au intervenit ambasadele în ultimii zece ani

Luările de poziție ale ambasadelor statelor occidentale la București față de modificările aduse legislației în materie penală se bazează pe o prezumție simplă și deloc măgulitoare. Clasa politică românească este considerată ostilă independenței justiției și instituțiilor anticorupție. În aceste condiții, guvernele partenerilor României și-au asumat sarcina corecțiilor pe care sistemul românesc nu le poate realiza singur. În pofida afirmațiilor lui Traian Băsescu, aceste intervenții sunt regulate și benefice. Fără ambasade, România ar fi putut eșua în zona în care se află astăzi Ucraina.

Traian Băsescu a calificat drept „exagerate“, „în neregulă“ și „ostentative“ vizitele în­săr­ci­natului cu afaceri al Ambasadei Statelor Uni­te, Dean Thompson, și ale reprezentanților am­basadelor Marii Britanii, Franței și Olandei la par­la­ment pentru a solicita lă­mu­riri în privința propunerilor de modificări ale codurilor penal și de procedură penală. După ce a atacat „liderii jus­tiției“ că visează să-și pri­mească un nou mandat de la ambasade și pe colegul nos­tru Dan Tăpălagă că „ar linge clanțele ambasadelor“, este limpede că Traian Băsescu și-a reactivat o vâ­nă naționalist-populistă agresivă care îl des­califică. Dar nu caracterul descalificant al ul­timelor ieșiri ale lui Traian Băsescu este im­portant aici.

Ceea ce este relevant este să găsim răspunsul la întrebarea „de ce este nevoie de in­ter­vențiile regulate ale ambasadelor occidentale în apărarea statului de drept în România?“. Pentru că, în contra a ceea ce afirmă Bă­ses­cu, aceste intervenții nu sunt nici neobișnuite, nici nemaiîntâlnite „în ultimii zece ani“. Dim­potrivă. Ultima oară când s-au întâmplat în­tr-o manieră aproape identică a fost în „mar­țea neagră“ din decembrie 2013, când de­putații au încercat să le­gi­fe­reze peste noapte punerea la adăpost a aleșilor de legea penală prin scoaterea lor din categoria funcționarilor pu­blici (ceea ce i-ar fi ferit de anchetele DNA) și anihilarea de fapt a infracțiunii de con­flict de interese din actele ad­ministrative. În vara lui 2012, ambasadele, în frunte cu Am­basada SUA, ca întotdeauna, au reacționat prompt la preluarea prin forță a controlului guvernamental asupra instituției Avocatului Poporului și a tentativelor de eli­minare a Curții Constituționale din procesul le­gislativ, iar atunci când situația s-a agravat și s-a pus problema revocării judecătorilor CCR și chiar refacerea listelor electorale după re­ferendum astfel încât acesta să fie declarat va­lid, au intervenit înseși guvernele și Comisia Europeană, prin nimeni alții decât cancelarul Angela Merkel și José Manuel Barroso. De­partamentul de Stat al SUA l-a trimis de ur­gență la București pe adjunctul secretarului de stat, Philip Gordon, spre oroarea lui Crin Antonescu. Această reacție rapidă și fermă a forțat Guvernul Ponta și majoritatea USL să facă pasul înapoi și să renunțe la asaltul asupra statului de drept. Din acest punct de vedere, guvernele occidentale au impus, prin presiunile făcute, corecțiile democratice pe care sistemul instituțional din România nu es­te capabil să le facă singur. Ceea ce au de­monstrat atât tentativa de lovitură de stat din iulie 2012, cât și „marțea neagră“ este că o putere politică rău intenționată poate răs­turna peste noapte echilibrul puterilor în stat și sistemul de checks and balances și poate anihila un întreg sistem anticorupție creat după aderarea la Uniunea Europeană.

De atunci, lucrurile au rămas mai mult sau mai puțin neschimbate. Alegerea lui Klaus Iohannis nu reprezintă pentru partenerii noș­tri occidentali o garanție a salvgardării sta­tu­lui de drept pentru că România nu a trecut pro­ba faptelor. La întrebarea „Ce a făcut Ro­mânia concret pentru ca derapaje grave pre­cum iulie 2012 sau «marțea neagră?»“, răs­punsul este „nimic“. Dimpotrivă, toate, dar absolut toate proiectele de modificare a Co­dului Penal și a Codurilor de Procedură Penală aflate în prezent în parlament, diminuează au­toritatea instituțiilor anticorupție și fa­vo­ri­zea­ză suspecții și condamnații penal. Când însuși președintele Senatului, Călin Popescu Tă­ri­cea­nu, a asumat deschis această politică de „fa­vorizare a infractorului“ prin declarația că „statul de drept nu înseamnă întărirea ins­tituțiilor represive“, atunci este clar pentru ori­ce observator că, în România, liderii politici acționează sistematic pentru subminarea instituțiilor statului de drept.

Motivul pentru care reprezentanții guvernelor occidentale intervin în dezbaterea privind justiția este același pentru care România este supusă Mecanismului de Cooperare și Ve­ri­fi­care al UE. Fără sprijin din Occident, România nu este capabilă să își rezolve singură pro­ble­mele legate de statul de drept și de corupție. De aceea, de câte ori vom mai auzi vreun po­litician român denunțând „amestecul în tre­bu­rile interne“ al occidentalilor și încălcarea „su­veranității“, vom avea dovada că aceste in­tervenții funcționează și că, în măsura în care îi stânjenesc pe politicienii de la București, ele sunt benefice pentru România.