De același autor
Luările de poziție ale ambasadelor statelor occidentale la București față de modificările aduse legislației în materie penală se bazează pe o prezumție simplă și deloc măgulitoare. Clasa politică românească este considerată ostilă independenței justiției și instituțiilor anticorupție. În aceste condiții, guvernele partenerilor României și-au asumat sarcina corecțiilor pe care sistemul românesc nu le poate realiza singur. În pofida afirmațiilor lui Traian Băsescu, aceste intervenții sunt regulate și benefice. Fără ambasade, România ar fi putut eșua în zona în care se află astăzi Ucraina.
Traian Băsescu a calificat drept „exagerate“, „în neregulă“ și „ostentative“ vizitele însărcinatului cu afaceri al Ambasadei Statelor Unite, Dean Thompson, și ale reprezentanților ambasadelor Marii Britanii, Franței și Olandei la parlament pentru a solicita lămuriri în privința propunerilor de modificări ale codurilor penal și de procedură penală. După ce a atacat „liderii justiției“ că visează să-și primească un nou mandat de la ambasade și pe colegul nostru Dan Tăpălagă că „ar linge clanțele ambasadelor“, este limpede că Traian Băsescu și-a reactivat o vână naționalist-populistă agresivă care îl descalifică. Dar nu caracterul descalificant al ultimelor ieșiri ale lui Traian Băsescu este important aici.
Ceea ce este relevant este să găsim răspunsul la întrebarea „de ce este nevoie de intervențiile regulate ale ambasadelor occidentale în apărarea statului de drept în România?“. Pentru că, în contra a ceea ce afirmă Băsescu, aceste intervenții nu sunt nici neobișnuite, nici nemaiîntâlnite „în ultimii zece ani“. Dimpotrivă. Ultima oară când s-au întâmplat într-o manieră aproape identică a fost în „marțea neagră“ din decembrie 2013, când deputații au încercat să legifereze peste noapte punerea la adăpost a aleșilor de legea penală prin scoaterea lor din categoria funcționarilor publici (ceea ce i-ar fi ferit de anchetele DNA) și anihilarea de fapt a infracțiunii de conflict de interese din actele administrative. În vara lui 2012, ambasadele, în frunte cu Ambasada SUA, ca întotdeauna, au reacționat prompt la preluarea prin forță a controlului guvernamental asupra instituției Avocatului Poporului și a tentativelor de eliminare a Curții Constituționale din procesul legislativ, iar atunci când situația s-a agravat și s-a pus problema revocării judecătorilor CCR și chiar refacerea listelor electorale după referendum astfel încât acesta să fie declarat valid, au intervenit înseși guvernele și Comisia Europeană, prin nimeni alții decât cancelarul Angela Merkel și José Manuel Barroso. Departamentul de Stat al SUA l-a trimis de urgență la București pe adjunctul secretarului de stat, Philip Gordon, spre oroarea lui Crin Antonescu. Această reacție rapidă și fermă a forțat Guvernul Ponta și majoritatea USL să facă pasul înapoi și să renunțe la asaltul asupra statului de drept. Din acest punct de vedere, guvernele occidentale au impus, prin presiunile făcute, corecțiile democratice pe care sistemul instituțional din România nu este capabil să le facă singur. Ceea ce au demonstrat atât tentativa de lovitură de stat din iulie 2012, cât și „marțea neagră“ este că o putere politică rău intenționată poate răsturna peste noapte echilibrul puterilor în stat și sistemul de checks and balances și poate anihila un întreg sistem anticorupție creat după aderarea la Uniunea Europeană.
De atunci, lucrurile au rămas mai mult sau mai puțin neschimbate. Alegerea lui Klaus Iohannis nu reprezintă pentru partenerii noștri occidentali o garanție a salvgardării statului de drept pentru că România nu a trecut proba faptelor. La întrebarea „Ce a făcut România concret pentru ca derapaje grave precum iulie 2012 sau «marțea neagră?»“, răspunsul este „nimic“. Dimpotrivă, toate, dar absolut toate proiectele de modificare a Codului Penal și a Codurilor de Procedură Penală aflate în prezent în parlament, diminuează autoritatea instituțiilor anticorupție și favorizează suspecții și condamnații penal. Când însuși președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, a asumat deschis această politică de „favorizare a infractorului“ prin declarația că „statul de drept nu înseamnă întărirea instituțiilor represive“, atunci este clar pentru orice observator că, în România, liderii politici acționează sistematic pentru subminarea instituțiilor statului de drept.
Motivul pentru care reprezentanții guvernelor occidentale intervin în dezbaterea privind justiția este același pentru care România este supusă Mecanismului de Cooperare și Verificare al UE. Fără sprijin din Occident, România nu este capabilă să își rezolve singură problemele legate de statul de drept și de corupție. De aceea, de câte ori vom mai auzi vreun politician român denunțând „amestecul în treburile interne“ al occidentalilor și încălcarea „suveranității“, vom avea dovada că aceste intervenții funcționează și că, în măsura în care îi stânjenesc pe politicienii de la București, ele sunt benefice pentru România.
