Corpul istoriei

În numărul trecut al revistei 22, în stilul caracteristic, Erwin Kessler desfiinţează, înainte să se întâmple, proiectul care va reprezenta România la Bienala de la Veneţia. Chiar dacă uneori mi se întâmplă să rezonez cu critica sa (de exemplu la MNAC, subReal sau chiar la mine), nu m-am identificat niciodată cu viziunea sa conservator-apocaliptic-definitivă sau cu jocurile de cuvinte bazate pe numele artiştilor.

Textul acesta nu este o polemică, ci o versiune diferită a aceloraşi fapte.

Proiectul. În Pavilionul Românesc de la Veneţia, timp de 6 luni, un colectiv de artişti şi coregrafi vor reface zilnic cu corpurile lor lucrări celebre (sau uitate), expuse de când s-a înfiinţat bienala şi până la ultima ediţie, O istorie a artei contemporane mondiale povestită cu corpuri româneşti. Proiectul a fost ales de o comisie de experţi în cadrul concursului curatorial organizat de Ministerul Culturii. O practică democratică pe care o salut.

De 15 ani, fac expoziţii în cele mai importante muzee şi particip la cele mai mari bienale de artă din lume. În opinia mea, proiectul este tare, e cu risc, va naşte discuţii, va avea impact la presă şi la public.

Corpul meu, corpul nostru. În ultimii ani ai dictaturii, am făcut, clandestin, artă cu corpul (fără să ştiu definiţia şi istoria domeniului). Corpul era ieftin şi radical. Pentru mine a fost o formă de rezistenţă. Pe urmă, a venit revoluţia şi istoria a fost schimbată de corpuri de oameni în bătaia puştii. După aia, fiecare milimetru de avans democratic a fost obţinut de alte corpuri. În lumea global-consumistă de astăzi, bine folosit, corpul continuă să fie radical. De aia am sprijinit de la înfiinţare Centrul Naţional al Dansului Contemporan (în opinia mea, una dintre cele mai importante platforme de artă de la noi, un spaţiu comun unde toate formele de expresie şi-au găsit loc, inclusiv expoziţiile domnului Kessler). Când arta a colapsat în piaţa de artă, dansatorii au fost mai critici şi mai avangardişti ca artiştii şi proiectele lor au muşcat mai adânc din realitate.

Ce mi-ar fi plăcut să dansez cu ei când au protestat în faţa Ministerului Culturii… (şi să văd mutrele albite de spaimă ale birocraţilor ascunşi pe sub birouri!!!).

Autorii. Îi cunosc pe autori, colaborăm de ani de zile, cot la cot în expoziţii sau proteste, ni s-au tăiat aceleaşi fonduri şi am fost daţi afară împreună (CNDB a fost distrus fizic, cu tot cu zidul desenat de mine).

Alexandra Pirici este un coregraf remarcabil, care, în ultimii ani, foloseşte corpuri să se raporteze critic la monumentele (Ţeapa, Calul sau Caragialiana) instalate în oraş prin corupţie estetică, politică şi financiară. Umbra Ţepei a fost refăcută din corpuri umane rostogolite odată cu soarele, iar când agenţii de pază au oprit brutal „instalaţia de corpuri“ care mima bronzul din faţa Teatrului Naţional, monumentul a devenit politic. Manuel Pelmuş, laureat la Premiului Art Berlin 2012, este unul dintre cei mai radicali şi mai inovativi coregrafi din România. Pe lângă proiectele solo, numele lui se leagă şi de proiectele critice: Căminul cultural, Candidatul la preşedinţie sau Săptămâna strâmbă. Raluca Voinea a absolvit celebrul master curatorial de la Royal College Londra şi este deţinătoarea bursei „Igor Zabel“ pentru curatorie. A coordonat proiectul european The Knott şi a lucrat pentru Bienala de la Berlin şi Vanabbemuseum Eindhoven. Este fondatorul E-cart şi redactor al revistei IDEA. Din 2012 conduce centrul de artă Tranzit.ro Bucureşti, parte a network-ului internaţional Tranzit.

A zice şi a face. Când coregrafii şi curatoarea de mai sus „ocupau“ cu corpurile lor, în mod simbolic, ICR-ul şi concepeau petiţia de protest care urma să strângă mii de semnături, din partea curatorului oficial al instituţiei în cauză se auzea o linişte asurzitoare…

Ce bine ar fi fost să fim atunci acolo cât mai mulţi…