Democrația nu este o întâmplare

Într-un eseu din New York Times se poate citi că „democrația este pentru zei” și că nu trebuie să fim surprinși că oamenii nu o pot păstra (Costică Bradatan, NYT, 15 iulie 2019). Se mai spune că dominante pentru om sunt instincte de supraviețuire și reproducere, de putere.

Însă, deși ființa umană are propensiuni ancestrale, nu înseamnă că interacțiunile dintre oameni, grupuri de oameni, comunități nu pot fi modelate de instituții și norme, care să exprime și să protejeze ceea ce a definit progresul uman, ascensiunea omului ca ființă rațională, ieșirea din sălbăticie, libertatea ca aspirație și fapt. Există și ceea ce numim conștiința la nivel individual și de comunitate, sentimente de rușine și vinovăție (shame and guilt), care ajută oamenii să fie mai buni, să se îndrepte. Există însă și urâțenia umană: cinism, răutate, lipsă de scrupule, cruzime, minciună, ipocrizie, lașitate etc. Este o luptă între bine și rău, între sentimente nobile și sentimente primare.

Democrația, ca spațiu de manifestare a libertății, a demnității umane, nu este o întâmplare, are forță imanentă în gândirea omului. Pe de altă parte, asaltul unei mulțimi (mob) asupra Capitoliului în capitala SUA a dat apă la moară viziunilor pesimiste privind democrația. Dar imaginile cu asaltul din 6 ianuarie pălesc dacă avem în vedere ce se întâmplă în țări conduse în mod autocratic, discreționar, dictatorial, unde viața adversarilor politici nu contează, în țări unde au loc epurări etnice și alte nenorociri. Sau cum se întâmplă în narco-state, cu grupări angajate în activități ilegale/criminale și care controlează instituții ale statului, cu corupție endemică sau țări unde au loc războaie civile de durată. Există țări unde democrația este de fațadă, cu militari în spatele politicienilor, care sunt mai degrabă simple marionete.

Divizări mari în societate și declinul economic au alimentat extremismul

Dacă ne referim la America precum un etalon al capitalismului, se observă falii adânci: erodarea clasei mijlocii, polarizarea veniturilor la o scară greu de crezut pentru o societate atât de avansată economic și tehnologic, atât de bogată. Dar fracturi adânci se observă și în alte țări dezvoltate. Globalizarea neînfrânată, suprafinancializarea, intrarea Chinei și a altor economii cu salarii mici pe piețe globale, noi tehnologii au provocat dislocări/înlocuiri majore în lanțuri de producție în țări dezvoltate, perturbări pe piața muncii, ce nu au fost compensate de restructurări în pas adecvat, de politici publice – nici nu era posibil în întregime.

Yascha Mounk observă că așa cum se poate vorbi despre „democrație iliberală”, se poate vorbi despre „liberalism nedemocratic” („The People vs Democracy”, 2018) – când numeroși oameni simt că nu mai au control asupra vieții lor.

Problematica economică în țările occidentale este de pus în relație cu un declin al ponderii economiilor lor în spațiul global, pe fondul ascensiunii economiilor asiatice. De aici apar conflicte distribuționale, ce erau de întâlnit mai ales în lumea subdezvoltată. Aceste conflicte au fost accentuate pe măsură ce o parte tot mai mică din populație s-a bucurat de creșterea economică. Oricât ar părea de curios, noțiunea de „elite extractive” poate fi aplicată și în societăți avansate. Dar „extracția de resurse” nu are dimensiunea din țări unde exploatarea resurselor are corespondent în delapidare masivă, aproape instituționalizată, a veniturilor publice, în depozite bancare cel mai adesea nu la vedere (în paradisuri fiscale) ale dictatorilor, ale unor lideri puțin spus corupți.

Este de menționat în acest context social media, care poate face bine, dar poate face și rău dacă este teren ce amplifică accente de ură, violență, intoleranță, vulgaritate; violența verbală poate naște violență fizică. Thierry Breton, comisar UE, spunea că 6 ianuarie este un 9/11 pentru înțelegerea relației între platforme digitale și democrație.

Instituții anchilozate și în democrații

Unii se întreabă de ce Occidentul ar fi în declin, dat fiind că deține încă întâietate tehnologică și științifică, economică, că a contribuit atât de mult la progresul lumii în ultimele secole, că este la originea revoluției industriale. Aici este de făcut distincție între un declin relativ (ca pondere în economia globală), ce este inevitabil pe termen lung cel puțin din motive demografice, și declin absolut – ce este bine să fie evitat. În al doilea rând, se omite că instituțiile pot anchiloza și în societăți avansate, ceea ce poate duce la stagnare.

Nimic nu este veșnic dacă nu are imanență corectivă și de adaptabilitate, de învățare din erori. Erori în politici publice în lumea occidentală se traduc în tendințe de declin economic, fie și relativ, cu consecințe pentru coeziune socială, homeostaza sistemului. O asemenea eroare a fost neglijarea politicilor industriale, credința că avantaje competitive sunt garantate pentru totdeauna; greșeala a fost și dereglementarea industriei financiare. Vestul trebuie să își regăsească „forța interioară”, care nu se poate reduce la înmulțirea unor antreprenori epocali, a spațiilor de excelență științifică și industrială gen Silicon Valley. Și dacă ne referim la măreția Vestului, să nu uităm că el i-a dat pe Hitler și Mussolini, că de aici au pornit două războaie mondiale în secolul trecut. Iar tentații autoritariste există în țări din lumea occidentală.

Criza democrației – un spectru al „civilizațiilor hidraulice”?

Se poate vorbi de o perioadă foarte tensionată a structurilor de guvernanță democratice pe fondul suitei de crize din ultimele decenii, care au culminat cu pandemia și criza economică de acum. Și să ne gândim la schimbarea de climă, ca amenințare existențială, la implicațiile sociale ale noilor tehnologii, care pot hrăni tendințe autoritariste, inclusiv în state democratice. Într-un scenariu negru în privința schimbărilor climatice se poate imagina un spectru de coșmar: al „civilizațiilor hidraulice”, ca să folosesc noțiunea istoricului Karl Wittfogel, care avea în vedere societăți „despotice” pentru care controlul resurselor de apă era vital. Ar rezista democrația în asemenea condiții extrem de vitrege?

Dar chiar dacă se admite un declin, apropo și de consecințele dramatice ale schimbării climatice (cu impact asupra guvernanței publice), o asemenea tendință nu înseamnă că democrația este predestinată să dispară. Iar un declin relativ nu echivalează cu o evoluție inevitabilă către irelevanță.

Ce esențializează totuși democrația?

Dacă este acceptabilă teza unei fragilități în creștere a democrației, nu este mai puțin acceptabilă teza unei permanente stări de imperfecțiune. Dar nu o stare de imperfecțiune este de judecat, în principal dacă adoptăm o interpretare rece, realistă, a relațiilor între persoane, între grupuri de oameni.

Democrația este esențializată de separarea puterilor, de mecanisme și instrumente ce previn ca puterea să se concentreze în mod progresiv și să fie abuzată. Este idee centrală la Montesquieu și care stă la baza Constituției americane, care la rândul ei a influențat texte constituționale în alte țări. Separarea puterilor are corespondență în structuri politice pluraliste. Separarea puterilor este determinantă pentru ca nimeni să nu fie deasupra legii, pentru funcționarea statului de drept –chiar dacă și aici nu trebuie să fim captivii unei viziuni idealiste.

Marea provocare este ca ansamblul controalelor reciproce instituționalizate, separarea puterilor în stat să nu fie erodate în mod substanțial și sistematic, să nu se producă dezechilibre, asimetrii de putere flagrante – ce pot deveni fatale pentru funcționarea democrației.

Caracteristic societăților avansate este rolul științei, al cunoașterii în fundamentarea deciziilor. Când ignoranța, obscurantismul, fundamentalismul își fac loc pe culoarele puterii, este rău. Întrebarea este de ce se ajunge într-o asemenea situație? Unde instituţii sunt puternice, unde există deschidere intelectuală şi chibzuință, pragmatism, performanțele sunt superioare, ca şi capacitatea de corectare a unor greşeli. De aceea, are sens să vorbim despre meritocrație, elite, în sens pozitiv, chiar dacă se comit erori în politici publice – întrucât nu există persoane și instituții infailibile.

Democrația, încotro?

Democrația este fragilă, dar nu înseamnă că este o floare rară, că este un accident. Democrația este însă imperfectă și nu arareori este simulată. Democrația are un mers plin de învățăminte, cu izvoare de gândire și exemplificări în Antichitate, la cei care au plămădit Magna Carta Libertatum în secolul al XIII-lea, cei care au limitat puterea regală în Anglia în secolul al XVII-lea, cei care au fugit de absolutismul din Europa și au ajuns în Lumea Nouă, Galileo Galilei, Isaac Newton și ceilalți părinți ai științei moderne, cei care au dat Secolul Luminilor, cei care au înfăptuit 1848 în Europa, cei care au abolit sclavia în America, aceia care au luptat pentru emanciparea popoarelor, cei care au învins totalitarismul de dreapta și de stânga, cei care au înțeles necesitatea decolonizării, Hannah Arendt și alții care au subliniat nevoia de Adevăr pentru democrație și progres uman, țesătură de ONG-uri în lume care întrețin o conștiință publică în slujba ideilor democrației și pun presiune pe regimuri autoritariste, dictatoriale, care luptă împotriva traficului de persoane, sclaviei moderne. Oameni mari ai secolului XX, ca Mahatma Gandhi, Maica Tereza, Vaclav Havel, Nelson Mandela, au fost faruri călăuzitoare și surse de speranțe și inspirație. Democrația înseamnă cultură în sensul cel mai larg, dorința de a trăi în mod decent, demn, frumos, cu aspirații ce nu se reduc la împlinire materială.

Minți luminate subliniază nevoia de a redescoperi comunitatea în relația dintre individ și societate. S-a și văzut cât de simplificatoare a fost formularea thacheriană că societatea nu există, ci numai persoane. Un liberalism economic înțeles în mod îngust pune sămânța pentru erodarea bazei sociale a democraţiei, erodarea clasei mijlocii; de aici rezultă extremism politic, la stânga și la dreapta spectrului politic, populism și demagogie exacerbate.

O altă funcționare a capitalismului este necesară pentru a salva democrația. Cei care vorbesc despre capitalism în termeni generici tot invocând apostoli ai piețelor neînfrânate nu au simțul istoriei și ignoră realitatea; nu avem nevoie de un capitalism de secolul XIX, de aiureli care resping rolul statului în economie, în societate, care nu înțeleg că, pentru ca democrația să reziste, sistemul trebuie să funcționeze în beneficiul majorității cetățenilor. Chiar funcționarea contractului social, aplicarea legilor au nevoie de putere publică. Trebuie să existe mai multă empatie, solidaritate, compasiune, spirit de fairness (corectitudine) și fairplay în relațiile dintre oameni, pentru o societate mai bună. //

Versiune scurtă a textului „Democrația este pentru noi, nu în ceruri”, Revista 22 online și Contributors, 11 febr. a.c.