De același autor
Ultimele săptămâni au readus în atenția publicului problema accesului la arhive. Distrugerile de documente din diverse instituții, operate la inițiativa unor servicii secrete, intruziunile Direcției Generale de Protecție Internă în activitatea Arhivelor Naționale ale României și decizia celei din urmă instituții de a retrage din studiu dosarele care au marcaje de clasificare, indiferent de perioada istorică în care au fost întocmite, au provocat reacția arhiviștilor și istoricilor. În articolul „Noua direcție a adevărului: distrugerea memoriei istorice românești”, pe care l-am publicat pe platforma Contributors apreciam că decizia de restricționare a accesului la documente este într-un fel victoria unui serviciu secret, militarizat, cum este cazul DGPI, asupra ANR, unde sunt doar angajați civili.
Arhivele Naționale ale României revendică o istorie care începe în anii 1831-1832, când, la București și Iași, în principatul Valahiei, respectiv în cel al Moldovei au fost constituite instituții în oglindă, în baza Regulamentelor Organice. Între aceste instituții s-au numărat și Arhivele Statului, care au continuat să existe și să se dezvolte după formarea statului român. Arhivele au fost până la jumătatea secolului XX o instituție civilă, în cadrul Ministerului Instrucțiunii Publice, condusă de regulă de oameni cu vocație intelectuală și cu cercetări privind trecutul. Angajații erau la rândul lor civili. Niciun serviciu secret nu dispunea arhiviștilor ce și cum să facă, nu le trasa ce documente pot sau nu să dea în cercetare.
Situația s-a schimbat în momentul instalării în România, după Al Doilea Război Mondial, în contextul ocupației sovietice, a unui regim de strictă obediență moscovită. În 1951, Arhivele Statului au fost trecute în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, adoptându-se modelul existent în Uniunea Sovietică. Instituția a fost cvasimilitarizată, în fruntea acesteia fiind plasați vreme de decenii doar generali din MAI. Legătura lor cu arhivele și cu cercetarea istorică era inexistentă. În schimb, respectivii aveau dosare de cadre corespunzătoare, vedeau instituția ca pe o cazarmă și instalau imaginare mitraliere pe colțurile clădirii din fața Parcului Cișmigiu, îndreptate împotriva celor care ar fi atentat la memoria istorică oficială, ai cărei gardieni se considerau.
După 1989, schimbările în Arhive au fost lente. Primul director general din postcomunism a fost tot un general, abia în 1991 fiind instalat un civil. În schimb, poziția de director general adjunct a continuat să fie deținută, cu intermitențe, de generali din MAI până la jumătatea anilor 2000. Alte poziții din „aparatul central” erau ocupate de pensionari militari din ministerul militarizat.
Apartenența Arhivelor Statului (din 1996, Arhivele Naționale ale României) vreme de decenii la Ministerul Afacerilor Interne a modelat o cultură instituțională bazată pe secretomanie, suspiciune, intimidare, încurajarea delațiunii, creativitate și inițiativă reduse. Toate acestea au fost larg răspândite în societatea românească în timpul comunismului. În unele instituții, aceste practici au continuat să fie întâlnite și după 1989.
În cazul Arhivelor Naționale, acest ethos instituțional, bazat pe subordonarea față de Ministerul Afacerilor Interne și intruziunile DGPI – structură de informații clădită pe organigrama și inițial cu oamenii din Securitatea Municipiului București –, a jucat multă vreme un rol extrem de important în opacitatea instituției, în descurajarea schimbării, în lipsa de deschidere față de public. Schimbările instituționale începute în 2007 și menținute în linii mari până de curând au atras însă reacții dinspre structuri care nu înțeleg rostul arhivelor pentru funcționarea instituțiilor publice și în particular importanța documentelor istorice pentru memoria comunității.
În ultimele decenii, s-a discutat în spațiul public despre necesitatea scoaterii Arhivelor Naționale de sub tutela MAI, urmată fie de transformarea într-o agenție guvernamentală cu largă autonomie, fie de trecerea la Ministerul Culturii, alături de bibliotecile și muzeele naționale. Acestea sunt modelele din Uniunea Europeană. Doar două foste țări comuniste au păstrat moștenirea dinainte de 1989, cu arhivele în subordinea Ministerului de Interne, și anume Cehia și Slovacia.
Discuția despre posibila ieșire a Arhivelor Naționale din organigrama Ministerului Afacerilor Interne a fost descurajată de cel din urmă. Motivele țineau de un exacerbat orgoliu ministerial și de neînțelegerea rolului și funcției Arhivelor. Frecvent – și o spun în urma observației directe –, miniștrii sau diverșii funcționari guvernamentali nu făceau diferența între arhiva operativă a ministerului sau a părților sale componente și arhivele istorice aflate în depozitele ANR. În sprijinul menținerii acestei instituții în MAI s-a invocat adesea și „găzduirea” în clădirile ministerului, de parcă nu era vorba de clădirile statului român, sau paza cu jandarmi, de parcă aceștia nu ar fi fost plătiți din banii contribuabililor români. Totodată, s-a răspândit ideea că, odată cu ieșirea din MAI, angajații Arhivelor Naționale urmau să piardă din punct de vedere salarial, în special fiind invocată „norma de hrană”. Între timp, aceasta a fost extinsă la întregul sistem bugetar. Rămâne realitatea că servitutea este adesea voluntară, după cum ne-a spus un gânditor liberal cândva.
Scoaterea Arhivelor Naționale de sub tutela Ministerului Afacerilor Interne și organizarea ca o agenție guvernamentală, de preferat nu în subordinea directă a premierului, pentru a evita turbulențele urmate de schimbările de cabinet, ar avantaja instituția și pe angajații săi. În primul rând, ar elimina intervențiile unor structuri netransparente și abuzive din MAI, în particular ale ofițerilor DGPI, în activitatea profesională a arhiviștilor. În al doilea rând, ar ajuta la crearea unui climat de lucru sănătos sau în orice caz mai puțin toxic. În al treilea rând, prestigiul Arhivelor Naționale, ca instituție, ar avea de câștigat. Arhivele Naționale au nevoie de o nouă lege – un proiect a fost realizat încă din 2007/2008, reluat și revăzut cu fiecare schimbare de guvern sau de majoritate politică, însă niciodată votat de Parlament –, de alocarea unor resurse financiare care să le permită îndeplinirea mandatului dat de lege, de mijloace materiale pentru modernizarea și/sau extinderea sediilor actuale sau construirea unora noi și de salarizarea adecvată a angajaților, fără discriminări între centru și județe.
Pentru a autonomiza Arhivele Naționale în peisajul instituțional românesc este nevoie mai întâi de înțelegerea și acceptarea unicității și specificului activității acestei structuri, în slujba societății și a statului, deopotrivă, iar în al doilea rând este necesară voința politică. Transformarea Arhivelor Naționale într-o agenție guvernamentală poate face din aceasta o instituție mai eficientă în îndeplinirea atribuțiilor fixate prin lege, mai prietenoasă cu publicul și mai pregătită pentru provocările care îi stau în față.
