Continuitate si schimbare in geopolitica americana

Dragos Paul Aligica 04.08.2006

De același autor

Washington, capitala geopolitica a lumii, este teatrul unui continuu conflict al viziunilor si ideilor cu privire la modul in care SUA ar trebui sa-si organizeze strategia globala. Numeroase scoli de gandire geostrategica, sustinute de grupuri si organizatii mai mult sau mai putin formale, se lupta pentru suprematie, incercand sa-si impuna principiile si solutiile. Fiecare incearca sa convinga de ce problemele sau conceptele-cheie in jurul carora isi construiesc paradigma sunt cele adecvate intereselor SUA, comunitatii internationale si prioritatilor momentului. Recenta preeminenta si publicitatea facuta unei astfel de scoli (neoconservatorismul) i-a facut pe multi sa supraestimeze impactul acestor curente de gandire si dispute doctrinare asupra liniei de politica externa americane. Multi sunt cei care au ajuns sa creada ca unicul factor ce determina aceasta linie este dat de apartenenta la o scoala de gandire sau alta a unor membri ai administratiei. In afara Americii aceasta credinta are uneori manifestari fanteziste, cum ar fi de pilda opinia ca principiul calauzitor al politicii externe a unor tari precum Romania ar trebui sa fie alinierea la ultimul curent influent in Washington sau la curentul ce pare ca va sa influenteze viitoarea administratie. De pilda, in recenta disputa creata de propunerea privind retragerea din Irak a fost invocat intre altele si argumentul ca aceasta miscare este necesara ca o realiniere la o viitoare (nenumita) scoala de gandire din Washington ce ar urma sa ia locul celei neoconservatoare. Ideea in sine este evident excentrica, dar simplul fapt ca a fost rostita ne obliga la o discutie privind peisajul actual al curentelor de gandire in politica externa americana, a relatiei lor cu realitatea politica si a perspectivelor de viitor.

 

Neoliberalism, neorealism si geoeconomie

 

O trecere in revista a principalelor scoli de gandire geostrategica dominante in Washington in anul 2000 ar fi constatat ca, la varful piramidei, lupta pentru suprematie era data intre neoliberalismul institutionalist, geoeconomie si neorealism. Ideile huntingtoniene ale conflictului dintre civilizatii, sau globalismul neoconservator straluceau prin absenta. Geoeconomia operationaliza doctrina potrivit careia intram intr-o noua epoca in care competitia si conflictul militar fac loc competitiei si conflictului economic. Confruntarile nu mai sunt militare, ci "razboaie economice" pentru "suprematie comerciala" sau dominarea unor piete. Crearea unei economii competitive devine miza majora a noului joc geopolitic. Resursele statului (inclusiv spionajul) trebuie mobilizate in acest sens. Conceptele-cheie erau "stat comercial" si "competitie economica", iar principalul promotor al doctrinei era Edward Luttwak, bine-cunoscut si drept unul dintre strategii primului razboi din Irak.

In vreme ce geoeconomia era o doctrina a competitiei, neoliberalismul institutional era o doctrina a cooperarii internationale. El promova integrarea globala sub o structura de guvernare bazata pe o complexa arhitectura institutionala ilustrata de ONU, NAFTA, OMC etc. Unii adepti mergeau pana la ideea ca statele-natiune, inclusiv SUA, trebuie sa-si cedeze treptat autoritatea catre acest sistem de institutii transnationale. Altii sustineau insa ca, intr-o lume a globalizarii, o geopolitica eficienta nu mai poate fi exercitata decat prin intermediul acestor institutii. De aici obiectivul de a le intari pentru a putea mai apoi avansa agenda prin ele. Conceptele-cheie erau "institutii internationale" si "globalizare", iar liderii acestui grup veneau in special din zona academica (Robert Keohane, Joe Nye) sau din ramura liberal democrata a establishment-ului de politica externa (Richard Holbrooke).

Spre deosebire de neoliberali, neorealistii afirmau un scepticism profund cu privire la institutiile internationale si, in general, la angajamente pe plan global, altele decat in strict interes national. Pentru ei, SUA ar trebui sa faca in lume jocul clasic al Marii Britanii in Europa. Sa monitorizeze oarecum detasate balanta sistemului (in cazul SUA, cel global) si sa se implice doar pentru a o echilibra cand situatia o cere. Statele aliate trebuie imbratisate si sustinute fara rezerve (fie ca sunt democratii sau nu), iar interventiile umanitare, promovarea democratiei etc. de dragul lor insele sunt non-necesare, chiar daunatoare. Obsesia lor era si ramane China, a carei crestere este vazuta ca un factor destabilizator al echilibrului global. Conceptele-cheie: "interes national" si "balanta de putere", iar principalii promotori sunt Donald Rumsfeld si Condoleezza Rice.

 

Ajustarea la o noua realitate

 

11 septembrie a dus la o rasturnare radicala. Neoliberalii au fost maturati de pe scena. Ideile neorealiste au fost impinse in subsolul dezbaterilor, iar geoeconomia a fost transformata dintr-o doctrina autonoma intr-o anexa a neoconservatorismului, nou-venitul care a aparut in forta pentru a dobandi rapid suprematia in Washington. Pivotul gandirii neoconservatoare in politica externa este bine-cunoscut: democratizarea globala si interesul national al Americii coincid. Pericolul terorismului nu poate fi oprit decat prin interventii directe si democratizarea spatiilor ce-l alimenteaza. Este in interesul americanilor ca lumea sa fie populata de state democrate si capitaliste. Mai mult, aceasta democratizare nu poate fi realizata prin intermediul institutiilor internationale sau prin jocul balantei de putere. Interventia in forta este de multe ori necesara. Rapida ascensiune a acestor idei are deci o sursa clara: dinamica realitatii politice internationale punctata de un soc major. Avem deci un remarcabil studiu de caz asupra relatiei dintre idei si realitate in evolutia si succesul unei scoli de gandire in politica. Scolile de gandire nu se impun intr-un vacuum. Configuratiile geostrategice ale unui moment istoric sau altul cer idei care sa le rationalizeze. Evenimentele propulseaza idei pentru ca decidentii politici sau publicul larg cred ca aceste idei si nu altele se aplica mai bine situatiei.

O privire atenta la soarta tezelor lui Samuel Huntington intareste aceasta concluzie. Doctrina potrivit careia omenirea este antrenata intr-un conflict al civilizatiilor parea un candidat natural la suprematie dupa 11 septembrie. Dar, desi evenimentele pareau ca o impun intre marile paradigme, administratia si strategii americani au facut eforturi supraomenesti sa se distanteze de ea. Arhicunoscuta mantra "Nu este un razboi cu Islamul, ci cu terorismul" este expresia acestui efort. Totusi, desi oficial toti se feresc de ea, viziunea lui Huntington a ajuns o prezenta sumbra ce bantuie comunitatea strategica. Evolutiile realitatii internationale preseaza spre concluzia inconfortabila ca actualul conflict este unul al valorilor, culturii si religiilor. Caracteristica principala a relatiei comunitatii cu spectrul huntingtonian este frica: "Sa speram ca nu este adevarat" si mai ales "Sa speram ca nu e o predictie ce se va implini pentru simplul fapt ca gandim in termenii ei. Deci, sa incercam sa nu gandim in termenii ei!". Este ca si cum aceste idei ar fi impinse lent spre acceptare generala, in ciuda rezistentei sincere a majoritatii expertilor.

Pe de alta parte, ar fi gresit sa credem ca ideile in sine nu au nici o forta. Exemplul ni-l dau aceleasi teze huntingtoniene. Comunitatea strategica are evident libertatea sa le accepte sau sa le respinga. Dar decizia nu este usoara. A nu le accepta ar putea insemna negarea realitatii - o greseala fatala in strategie. A le accepta si a actiona conform lor ar alimenta escaladarea conflictului - un lucru nedorit. Mai grav, indiferent ce idei va vrea sau nu sa imbratiseze comunitatea strategica, decizia ei nu-i va putea impiedica pe tot mai multi din afara acestei comunitati sa adopte teoria conflictului civilizatiilor ca principiu de interpretare a situatiei internationale. Astfel, este foarte posibila o situatie in care nu numai majoritatea musulmanilor va considera ca se afla intr-un conflict civilizational, dar si majoritatea occidentalilor va considera, la randul ei, ca se afla intr-o astfel de situatie. Este vorba despre scenariul de cosmar planificat de Al-Qaeda si pe care strategii americani incearca disperati sa-l evite. Pe scurt, aceste exemple arata cat de complexa este interrelatia dintre ideile geostrategice, realitate si linia de politica externa a unei tari si de ce aceasta relatie necesita o intelegere nuantata. A crede ca ideile nu conteaza este gresit. A crede ca ideile dicteaza indiferent si independent de realitatea geopolitica este la fel de gresit.

 

Schimbare si continuitate

 

Confirmarea celor de mai sus este data si de faptul ca, intre timp, in Washington ideile neoconservatoare trec printr-o mutatie. Este o dinamica naturala, a adaptarii, prin care se incearca gasirea unei formule conceptuale care sa capteze si rationalizeze o realitate geopolitica in plina schimbare. Cartea lui Thomas Barnett Noua harta a Pentagonului, lectura obligatorie a comunitatii strategice in ultimul an, reia si redefineste teme ale mai multor scoli anterioare in jurul unei diade de inspiratie neoconservatoare. Astfel, lumea se imparte in doua zone: un "nucleu functional" al tarilor dezvoltate si stabile politic, care se afla intr-un proces de integrare globala, si, pe de alta parte, o "zona neintegranta" sau un "gol" (Orientul Mijlociu, Africa Subsahariana, Caraibele si Asia Centrala si de Sud-Vest), care reprezinta de fapt sursa principala a amenintarilor la adresa securitatii internationale. Atat timp cat vor ramane necuplate la procesul de integrare globala, acestea vor fi o sursa de probleme. Obiectivul strategic al SUA ar fi deci echivalentul mai larg al "democratizarii" neoconservatoare: integrarea "zonei" in "nucleu". Noua doctrina, cu multi adepti in Pentagon, coabiteaza momentan cu neorealismul Condoleezzei Rice de la Departamentul de Stat.

Indiferent insa de evolutiile doctrinare, un lucru ramane clar: pe orizontul de timp previzibil fundamentele actualei linii de strategie globala americana vor ramane in mare neschimbate. Motivul este simplu: realitatea o cere. Scolile de gandire sunt instrumente menite sa ghideze decizia in functie de o anumita configuratie a spatiului strategic. Ele sunt limbaje sau vocabulare imbratisate si folosite in functie de cerintele imprejurarilor. Actuala influenta a principiilor neoconservatoare si presiunea tacuta a tezelor huntingtoniene nu sunt accidentale. Ele au fost propulsate de evolutia evenimentelor din arena globala. Pe scurt, ar fi naiv sa credem ca strategia globala americana actuala se va schimba atat timp cat fundamentalismul islamic va fi in ofensiva, atat timp cat ONU va ramane compromisa ca vehicul institutional credibil pentru multilateralismul liberal, atat timp cat europenii nu se vor trezi din buimaceala secolului XX si atat timp cat Rusia si China vor sustine o agenda de subminare a democratiilor occidentale. Altfel spus, atat timp cat provocarile geopolitice ce au dus la actuala linie strategica americana vor ramane neschimbate, probabilitatea ca linia strategica americana sa se schimbe este extrem de mica. Vor fi schimbari de retorica, de tactica sau de accent, dar principiile fundamentale vor ramane aceleasi. Cat despre scolile de gandire din Washington, acestea vor continua sa competitioneze disputandu-si modalitatile optime prin care aceste provocari pot fi gandite si gestionate - asa cum de altfel o fac neintrerupt de peste 200 de ani.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22