Majorete şi minorete

Rar o antiteză mai aprig înfiptă-n coas­ta tezei decât Leapşa pe jumătate re­zolvată, ce muşcă-n plin, cu dinţi de lapte, din blindajul pompos al Ora­şului văzut de generaţia ‘80. La doi paşi (geografic) una de alta, cele do­uă expoziţii se află la antipozi estetici şi ideologici.

Mumia optzecistă de la Vic­toria Art Center, spil­cuită cum se cuvine, se leagănă-n sală ca-n la­cra multvisată: un white cube propriu, fie el un intestin mai gros, dar bine spălat, albit artistic, din subterana unei construcţii-model a comunismului, de pe Calea Vic­to­riei. Super-echipată tehnic, iluminată profesionist şi cu un grup sanitar din Odiseea Spaţială 2001, veritabil ex­ponat de bază mereu deschis pri­vi­rilor spectatoare, Victoria Art Center întruchipează perfect victoria ad­mi­nis­trativă a optzeciştilor: confortul social, profesional, metabolic, atin­gerea unui ideal de legitimitate is­torică strălucitor de curat, plasat - to­tuşi - undeva în pivniţă.

Expoziţia în sine nu este decât un epifenomen al condiţiilor propice de expunere: tehnologistă, îngrijită, bi­ne-crescută, sforăind plăcut a sens cul­tural grav. Rece şi meschin-cri­tică, ţinta ei e limpede de la intrare, unde te întâmpină figura belferă a unu­ia dintre cei mai joviali optzecişti, Gigi Rasovszky, ochelarist zâmbăreţ cu bluză-nflorată, fotografiat, di gran­da, pe fundalul distopic al ora­şului (acesta) ruinat, cociobit, ignar. Tema expoziţiei se deapănă apoi ca un fuior, egal: artistul e deştept şi bun, nevoit să coabiteze cu oraşul urât, prost şi rău, căruia-i relevă ta­rele, pentru cei care (orbi, probabil) nu le sesizează. Radu Igazság ne arată nuntaşii poetic-mocofani cum se fo­tografiază-n Parcul Ioanid, Mircea Stă­nescu merele stricate abandonate trecătorilor, Petru Lucaci surprinde poanta (serabădă)-n grotescul sub­ur­ban al citadinului („Unitatea s-a mu­tat pe lumea de vis-à-vis.“), Per­volovici expune teze breze, cu vocea acoperită de zgomotul metropolei (în lipsa acestuia s-ar fi auzit cascada de locuri comune a discursului său), Pa­tatics fantasmează ultra-tehnicist şi evazionist universuri paralele, scoase cu un pick-hammer video din as­fal­tul frigid al locului, în timp ce Va­leriu Mladin mormăie-n monitor un prelung poem vizual dedicat bur­la­nului urban, slab, strâmb, cu be­te­şug, iar Sorin Vreme derulează cinci serii de peisaje urbane pe un singur ecran, ca o bucată de cleştar negru în care-s prinse bule perfecte de vid ro­titor. Iosif Király, consecvent cu el însuşi (deloc dificil, după atâţia ani de repetarea repetiţiei), lipeşte „de­mas­cator“ poze noi, cu concerte rave în faţa Casei Poporului, peste poze vechi cu Revoluţia din decembrie, ală­turi de Călin Dan, care îşi continuă studiile din anii ‘80, de această dată asupra „Imaginii ofiţerului în arta so­vietică“.

Expoziţia, pe lângă toaletele epatante şi monitoarele prea performante, de­ţine şi acel atu al evenimentelor se­rioase din arta actuală: sunetul. Pisi­hedelic (contribuţia beton-de-carton a lui Mircea Florian), cablat (la Pa­ta­tics), gogo-baroc (la Călin Dan) sau calofil-cacofonic la Pervolovici, zgo­motul expoziţiei este acela „care tre­buie să fie“ la orice manifestare din branşă ce se ia în serios: tare, tehnic, profund, impenetrabil, ca să pară inteligent. El este piatra unghiulară a acestei expoziţii perfecte-n „ca şi cum“-ul ei gol, care vrea să arate că putem dormi liniştiţi, ofteziştii îşi fac treaba.

Singurul care sparge simulacrul de manifestare profesionistă este Dan Perjovschi. Colegii de generaţie au fost mereu cobai ai propriilor decizii: din anii ‘90, infatuarea lor teh­no­lo­gică l-a trimis în paradisul low-pro­file al desenului manual. Retorica cer­cetărilor serioase a acestora i-a lăsat ca­le liberă spre breaking news şi fapt divers. Pretenţiile calpe de Ope­ră ale optzeciştilor i-au lăsat lui loc de acţiuni pasagere cu succes durabil. Şi la Victoria, Perjovschi dejoacă jo­cul, expunând o grămadă de foto­grafii cu Ştersături (de graffiti ur­bane), mici poze fără pretenţii teh­nice (făcute-n treacăt) şi fără ambiţii intelectuale, dar cu discurs. Per­jov­schi îşi exhibă solidaritatea cu ge­neraţia pentru a-şi capitaliza, solitar, poziţia. În ambianţa tehnologică din jur, lucrarea sa este ca un duş rece, depăşind/denunţând sadic teh­no­craţia de Casa Pionierilor, con­cep­tualismul de cub Rubik şi estetismul de Stanley Kubrick al confraţilor. In­suficient însă: optzecismului pueril-triumfător îi dă lovitura de graţie grea­ţa de operă şi de tapajul ei teh­nologic-consumist ce se etalează, precar şi neîndurător, în expoziţia de la Atelier 35, Leapşa pe jumătate re­zolvată.

Titlul, cu o retorică fuzzy, actuală, contestă din start titlurile optzeciste, greoi-te­matice şi banal-tehnice. Ti­tlul evocă o experienţă pro­ximă şi individuală, ca şi „ex­po­na­tele“: o saltea cu cearşaf, într-un colţ, model de squatting ca locuire, un birou încropit, pe care oricine poate să-şi omoare timpul făcând propria revistă de artă pe maculatura care după aceea va deveni ma­cu­latură pentru alţii, şi un morman de pământ cu o mulţime de ghivece mici în care cine vrea poate răsădi o floare, urmând recomandarea hip­steri-comică, scrisă de mână cu tre­mur din inimă şi ataşată cu o sfo­ricică frumos înnodată fiecărui ghi­veci de carton (reciclat, cum altfel?!): „Plantând în acest ghiveci, îţi asumi întreaga responsabilitate pentru aceas­tă plantă. Tu vei fi singura persoană care o va putea uda, muta şi îngriji pe durata expoziţiei“. Pu­blicul a pus pământ, seminţe, apă. Fie­care şi-a atârnat ghiveciul pe pe­reţii galeriei, o galerie cu pereţi de beton răzuit, scorojit, găurit, ca o ru­ină proaspătă, supurând vesel, a ur­ba­nismului post-citadin caracteristic întregului fenomen viu şi actual al artei tinere, organ uşor ni­cuşor­danist, întins ca un fum (fără fumuri) între Cărtureşti şi Centrul Vechi, în­tre graffiti şi situaţionism de club.

Expoziţia de faţă (Kiki Mi­huţă, Mihai Gui şi Raluca Croitoru) este paradigmatică pentru lunga serie de eve­nimente blunderground des­făşurate în ultimii ani la Atelier 35, prin care această instituţie UAP an­chilozat-moartă (unde au eclozat în anii ‘80 şi victorioşii de la Art Cen­ter-ul dinainte) a reuşit să se pozi­ţioneze, tăcut, modest, dar per­se­ve­rent, penetrant, ca adevăratul reper al artei momentului, locul unde ar­tişti într-o doară fac lucruri de-o sea­ră, nedureroase, sincer mistificate de ideologiile şi mentalităţile vremii. La Atelier 35, artiştii nu „pun de Ope­ră“, nu lucrează, ci campează, se ocu­pă de pepeni verzi, de termopane, pun la lucru vizitatorul să completeze formulare, să se înregistreze pentru a avea ce viziona etc. La Atelier 35 de acum arta este în oraş, cufundată structural şi empatic, fără rest men­tal, cu toate riscurile inerente ur­banismului curent. La Atelierul 35 vic­torios, optzecist, arta este despre urban, cu toate protocoalele tehnice ale intelectualismului distant şi de­suet, ce sufocă oraşul în pitoresc vo­yeurist şi critic. Ceea ce fac opt­ze­ciştii este o inadvertentă dezvrăjire a lumii, acum, în societatea spec­ta­colului, încercând să ne convingă că un cunoscător-pătimitor (artistul) es­te mai nepărtinitor decât un sociolog sec, doar pentru că pune (ceva) su­flet. Ceea ce fac lifestyliştii de la Ate­lier 35 este vrăjeala curentă, trăită însă fără distanţare, oarecum absent, necarierist, în derizoriul ei patent ce constituie mediul/modul lor de viaţă autentic. Semnificaţia lor creşte astfel exponenţial, la fel cum aceea a opte­zciştilor tehnocraţi scade. Cei din ur­mă constată existenţa gunoiului men­tal şi comportamental din jur. Cei dintâi şi-l asumă, îl fac să prolifereze, abulic. Cei din urmă suferă de un sci­entism ce maschează legitimităţi pro­blematice. Cei dintâi profită de o legitimitate neproblematică, pe care o întorc, liric, pe toate feţele. Între Şelari 13 şi Calea Victoriei 12 este doar diferenţa dintre viu şi mort. În rest, e tot artă: evaziune con­ştiin­cioasă fugind de conştiinţă.

Leapşa pe jumătate rezolvată, Atelier 35, 3-24 aprilie Oraşul văzut de generaţia ‘80, Victoria Art Center, 4 aprilie-25 mai